În ultima vreme, se discută mult despre starea de bine în educație. O problemă fundamentală vine din faptul că nu toți înțeleg binele la fel și că, la nivel individual, mulți au o percepție proprie asupra binelui. O înțelegere particulară care nu coincide în mod necesar cu o reprezentare generică (poate utopică) a binelui (cel puțin în punctele esențiale, printr-o serie de principii și valori universal admise, nenegociabile), ba chiar, uneori, intră în conflict cu aceasta. Când analizăm starea de bine în Educație, trebuie să urmărim conceptul și semnificațiile lui – uzuale și dezirabile – pe categorii de actanți ai sistemului educațional: elevi, profesori, părinți.

În termeni generali, starea de bine la elevi se referă la condițiile de studiu, confort, activități bine dozate, lipsa stresului, empatie didactică, respect din partea profesorilor etc. Altfel spus, la toate lucrurile bune și necesare pe care cu toții ni le dorim. Tendința este ca starea de bine să fie configurată și prin alte elemente, discutabile: mai puțin de învățat, un volum de muncă redus, teme mai puține sau deloc, reguli permisive și obligații diminuate, răspundere mai mică și libertate mai mare, acces la telefoane în clasă și (mult) mai puțină lectură, mai multă înțelegere din partea școlii și a profesorilor, note mai mari, ore mai puține și mai mult timp liber, mai multă relaxare… Mai simplu, accentuând pe esențial, efort cât mai mic, recompense cât mai mari, distracție cât se poate. Dominantă tinde a fi cea din urmă interpretare a binelui, fundamental emoțională și conjuncturală, care privește școala și învățarea ca pe un cadru al relaxării și libertății, in extremis, ca pe un dolce farniente. Dar școala și întregul proces al formării înseamnă, înainte de toate, principii și valori, muncă și efort, reguli și disciplină, exigență, asumare, implicare și competiție, care, inevitabil, sunt generatoare de stres și tensiune în urmărirea și atingerea obiectivelor. Elevii nu merg la școală să se relaxeze și să se distreze, ci să învețe și să fie educați, să se formeze intelectual, spiritual, moral și social. Or, acesta este un proces complex, dificil și îndelungat, care presupune timp, implicare, eforturi continue, ore, zile, luni și ani de studiu, lecturi, teme, examene, con­cursuri, emoții, aspirații, frustrări, dezamăgiri, neîmpliniri, succese, bucurii și multe altele… Starea de bine trebuie desprinsă de înțelegerea emoțională și trecută prin filtrul unei optici pragmatic-educaționale, proiectată nu în ­imediat, unde eforturile, tensiunile, problemele pot fi receptate la dimensiuni augmentate ale gravității și importanței, ci, mai ales, în perspectivă. Spus simplu, trebuie să urmăresc nu binele imediat, iluzoriu și superficial, bazat pe efort minim și confort, ci să am o viziune superioară a binelui, tangibil prin educație, să-mi concep starea de bine într-un mod complex și proiectiv, cu implicarea elementelor aparent neconvenabile – muncă susținută, efort, studiu, disciplină, stres pozitiv, tensiune creatoare –, în schițarea binelui viitor, ­construit pe propria-mi devenire, valoare și competență. Este o mutare de accent necesară, care revizuiește ideea stării de bine în accepțiunea extinsă la nivelul mentalului public.

În ceea ce-i privește pe profesori, starea de bine se constituie din câteva elemente esen­țiale: un venit bun, un mediu profesional propice unei activități fără tensiuni și conflicte, grade didactice și gradații de merit, progres profesional, o bună colaborare cu elevii, respect și disciplină. Toate, legitime. Uneori, într-o anumită optică și în raza de acțiune a unei anumite mentalități, în starea de bine intră și altele: rutina și inerția didactică, ocolirea oricăror provocări care solicită efort suplimentar, documentare, punere la curent, efort cognitiv și demers creativ, implicarea profesională la limita rezistenței ori neimplicarea (atunci când hățișurile birocratice și administrative o permit), insuficiență în actul didactic, absența provocărilor adresate elevilor, cultivarea unor ritualuri didactice lipsite de conținut, străine de orice rigoare și exigență, generozi­tate la note care adoarme interesul și implicarea elevilor, refuzul noului și al spiritului inovator, declinarea adoptării noilor tehnologii ca instrumente moderne în actul educațional, refuzul propriei adaptări la schimbările care se derulează într-o dinamică fără precedent în lumea de azi, limitarea la informația științifică (insuficientă) din timpul propriilor studii, simulare, simulacru, forme fără fond. Starea de bine în această perspectivă, care nu e nici generalizată, dar nici o raritate, urmărește, în mod exclusiv, confortul cadrului didactic. Fără alte complicații de ordin moral și profesional, din zona asumării și implicării, dată fiind im­­portanța socială și umană capitală a misiunii didactice. A vorbi de calitate și performanță în astfel de situații este, desigur, o inutilitate și o naivitate… Or, starea de bine a profesorului, pe lângă ingredientele legitime și obligatorii de mai sus, precum venit motivant, condiții și atmosferă propice, respect din partea direcțiunii, a colegilor și elevilor, perspective de evoluție și altele asemenea, ar trebui să cuprindă și elementele de primă importanță care privesc sensul și menirea profesiei: conștiință și responsabilitate, dăruire, calitate și eficiență în actul didactic, empatie și disponibilitate, primirea provocărilor și a noului, dorința de perfecționare în raport cu evoluțiile din jur, adaptarea și progresul ca proces continuu. Toate acestea sunt posibile și tangibile doar prin abordarea prin prismă morală a întregului proces. Starea de bine a profesorului ar trebui concepută și dezvoltată în raport direct cu starea de bine a elevului, în funcție și depinzând de aceasta, poate chiar cu situarea celei din urmă pe primul plan, dacă ele nu pot fi puse pe același nivel al priorităților. Nu poate exista, vorbind în termeni etici, o stare de bine a profesorului în lipsa stării de bine a elevului. Iar prin starea de bine înțelegem substanța binelui, binele profund, privit și dezvoltat te­­leologic, în direcția formării complexe a elevului, în ciuda chiar a elementelor conjuncturale – stres, anxietate, disconfort, insatisfacție, frustrare –, care, în anumite momente, se pot înscrie într-o episodică stare de rău.

Pentru părinți, starea de bine se naște din mulțumirea că fac tot ce pot pentru copiii lor. S-au străduit să le găsească o „școală bună“, le asigură toate condițiile, le plătesc after-ul, ­cursuri și meditații, le cumpără tot ce-și doresc, haine și obiecte de brand, telefoane și alte lucruri scumpe, le permit să facă tot ce vor, îi plimbă prin lume etc. Foarte bine, o șansă pentru copiii din familii cu astfel de posibilități. Sunt și alții, în cuprinsul societății românești, care nu se bucură de asemenea avantaje. În unele sate, năpăstuite de sărăcie și înapo­iere, copiii merg la școală mai mult pentru o masă caldă decât din convingere. Dar nu să faci tot ce poți e totul, ci să faci ce trebuie, cum spunea Churchill. Starea de bine a părinților ar trebui să se fundamenteze pe binele real pe care-l fac copiilor lor și, prin ei, societății. Iar binele autentic nu se construiește cu o atitu­dine nelimitat ofertantă și permisivă, cu laude și privilegii, fără reguli, fără program și disci­plină, fără standarde și exigență, fără efort, fără muncă, fără studiu serios, fără teme, fără participare la competiții, fără reflecție critică și do­­rință de progres, cu favoruri și cadouri necondiționate de nimic, cu o iubire greșit înțeleasă, în fapt lipsită de substanță și sens… Ecranați de un sentiment al datoriei superficial asumat, mulți văd doar binele de suprafață, și nu pe cel de profunzime…

Starea de bine pe care ar trebui să și-o construiască părinții spre binele copiilor lor implică viziune asupra rolului și rostului educației, o imagine realistă a procesului formării prin educație și proiectarea eficientă a acestuia, responsabilitate, exigență, rigoare, reguli, program, învățare, instrucție și educație morală. Și desigur, toate bucuriile copilăriei, inclusiv fascinanta tehnologie digitală… Starea de bine a părinților și starea de bine a copiilor interfe­rează și se interdetermină. În mod normal, prima nu poate exista fără a doua…

Starea de bine a elevilor și starea de bine a profesorilor, privite în raportul lor de interdependență, depind, în mare măsură, de cadrul educației, cu tot ce presupune acesta: legislație, sistem, valori, reguli, condiții și atmosferă de studiu. Important, binele elevilor ține și de profesor, de modul în care acesta își înțelege misiunea și desfășoară opera didactică. La fel, binele profesorilor este condiționat și de elevi, de implicarea, disciplina și atitudinea acestora. Starea de bine a părinților depinde, pe de o parte, de propria concepție asupra binelui, pe de altă parte, de starea de bine a copiilor. Pentru toți cei implicați în procesul educațional, o reprezentare corectă a stării de bine necesită o schimbare la nivelul mentalității, bazată pe în­­țelegerea corectă a menirii școlii și rolului edu­cației privit în perspectivă, în lumina obiectivelor mai apropiate sau mai îndepărtate. Desigur că și autoritățile educației au un rol, și încă unul esențial, în generarea stării de bine: asigurarea condițiilor legislative, administrative, curriculare și extracurriculare necesare pentru desfășurarea unui proces educațional de calitate, într-un cadru motivant, al implicării, empatiei și emulației. Reprezentarea corectă a stării de bine, generarea binelui educațional autentic și substanțial, cu toate eforturile ne­cesare, armonizarea stărilor de bine ale actorilor educației ar dezvolta o stare de bine la nivelul sistemului, care l-ar transforma într-un spațiu al colaborării și al sinergiei, al armoniei și creativității, al calității și eficienței. Până acolo, mai e un drum lung de parcurs…

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului