Spre o teorie generală a curriculumului

Validarea oricărei științe, care reprezintă un domeniu specific de cunoaștere, este realizată istoric la nivel epistemologic și academic. Este sau ar trebui să fie și cazul pedagogiei, un caz mai special în condițiile în care limbajul său rămâne predominant retoric sau supradimensionat narativ sau ideologic. Așa se explică: a) „statutul confuz al pedagogiei, imposibil de precizat“ în condițiile în care „pedagogia este încă un amestec de știință, artă și folclor“ (Gilbert De Landsheere, Introduction à la recherche en éducation, A. Colin, Paris, 1976, p. 11); b) fenomenul multiplicării „științelor și miniștiințelor educației“, care „se ocupă doar tangențial de educație sau se orientează numai spre o anumită educație sau spre o anumită parte a educației!“ (Cezar Bîrzea, Arta și știința educației, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1995; Sorin Cristea, Ofensiva pedagogiei tehnocratice?…, în Cezar Bîrzea, op. cit. p. XXIII).

Chiar în mediul universitar, promovarea artificială a mai multor „științe și miniștiințe ale educației“ întreține „confuzia dintre sensul academic și cel epistemologic“. În condiție istorică postmodernă, amplificată prin ascensiunea informaticii, „un program de formare universitară, numit științele educației, este adeseori extrapolat în plan epistemologic și prezentat ca o entitate coerentă, perfect integrată“ (Cezar Bîrzea, op. cit., p. 143). În realitate însă, de cele mai multe ori „facultățile propun sub titlul sforăitor de Științele Educației un fel de ghiveci universitar care juxtapune psihanaliza, medicina, psihologia, sociologia, antropologia socială, statisticile, laboratoarele audio-vizu­ale etc. pentru a parveni la un limbaj confuz, fără o unitate reală. Cu rare excepții, pseudoștiințifici vorbesc de orice în afară de educație, singura rațiune, totuși, care ar fi putut ordona această aglomerație de discipline disparate“ (Bernard Jolibert, Pédagogues et pédagogie, Revue de l’enseignement philosophique, oct. 1983, p. 33, apud Cezar Bîrzea, op. cit., pp. 138, 139).

Validarea epistemologică a pedagogiei este dependentă de capacitatea sa de construcție a unor concepte fundamentale care definesc și analizează, la nivel de maximă generalitate, abstractizare (profunzime) și stabilitate multifazică (istorică/trecut – prezent – viitor):

1. Obiectul de studiu specific: a) educația, realizată la toate dimensiunile sistemului social/de educație, de învățământ; b) instruirea, realizată la toate dimensiunile procesului de învățământ; c) proiectarea educației și a instruirii, realizată la toate dimensiunile sistemului și ale procesului de învățământ.

2. Normativitatea specifică necesară pentru ordonarea educației/instruirii/pro­­iectării educației și a instruirii, în plan: a) macrostructural, prin axiomele și legile educației/instruirii/proiectării educației și instruirii; b) microstructural, prin principiile de proiectare, organizare, planifica­re și realizare-dezvoltare a educației/in­­struirii/proiectării educației și instruirii.

3. Metodologia de cercetare specifică: a) fundamentală (istorică și teoretică) necesară pentru consolidarea și emanciparea epistemologică a domeniului, pe termen mediu și lung; b) operațională (empirică, experimentală) pentru corectarea și perfecționarea practicii educa­ției/instruirii, pe termen mediu și scurt.

Pseudoconceptele vehiculate în pedagogiile multiplicate în variante incontrolabile epistemologic propun definiții narative sau descriptive, subordonate adesea unor imperative imediate, retorice sau ideologice. Ele sunt: a) incluse în „pedagogii generale“ supradimensionate; b) desfășurate în forme întinse, incomensurabile, neinteligibile în raport cu dimensiunea obiectivă a educației/instruirii/proiectării educației și instruirii care ar trebui reflectată la nivel conceptual (general, abstract, stabil).

Conceptele pedagogice fundamentale trebuie construite pe baza a trei criterii epistemologice necesare pentru a putea defini și analiza dimensiunile obiective ale realității reflectată la nivel conceptual (general, abstract, stabil): a) sfera de referință; b) funcția generală, fundamentală; c) structura de bază.

În raport de aceste trei criterii epistemologice sunt construite conceptele pe­dagogice fundamentale care definesc și analizează obiectul de studiu specific al științelor fundamentale ale educației, integrate istoric în pedagogia generală. Avem în vedere:

1. Teoria generală a educației. Are ca obiect de studiu specific educația, realizată în cadrul sistemului de învățământ, definită și analizată în raport de:

A. Sfera de referință = ansamblul activităților pedagogice, organizate/planificate/specializate în cadrul sistemului de învățământ și al influențelor pedagogice, neorganizate/neplanificate/nespecializate realizate spontan, neintenționat în context social deschis;

B. Funcția generală, fundamentală, de bază = formarea și dezvoltarea permanentă a personalității educatului (preșcolarului; școlarului mic, mediu, mare; studentului, tânărului, adultului) în ve­derea integrării sale sociale optime pe termen scurt, mediu și lung;

C. Structura de bază = corelația funcțională dintre educator și educat, realizată în mod: a) organizat și planificat prin activitățile pedagogice, desfășurate în instituții specializate în educație/instruire formală și nonformală; b) neorganizat și neplanificat, prin influențele pedagogice exercitate spontan de mediul social (inclusiv de mediul școlar/universitar).

Teoria generală a educației este afirmată epistemologic în ultimele decenii în contextul istoric al paradigmei curriculumului. În această perspectivă, ea integrează două științe pedagogice abordate separat în pedagogia generală, afirmată istoric în epoca modernă timpurie și avansată: a) Fundamentele pedagogiei, care definesc conceptele de educație, educabilitate, scopuri ale educației, forme ale educației, desfășurate în cadrul sistemului de educație și de învățământ; b) Teoria educației, care definește „laturile sau dimensiunile generale“ ale educației care fixează axiologic conținuturile generale ale educației: morale, intelectuale, profesionale, estetice și fizice. Evoluțiile înregistrate paradigmatic sunt consemnate în dicționarele de specialitate de ultimă generație care evidențiază saltul de la teoria generală a educației abordată în sens restrâns (axiologic, formal, explicativ, practic) – cu referință doar la conținuturile/laturile generale ale educației – la „teoria generală a educației“ dezvoltată epistemologic în sens extins (și profund) care definește și analizează conceptele fundamentale ale pedagogiei: educația, finalitățile educației, conținuturile și formele generale ale educației, metodologia educației, evaluarea educației, sistemul de educație/învățământ (vezi Dictionnaire actuel de l’éducation, ESKA, Paris, Guerin, Montreal, 1993, pp. 1357-1363).

Conceptele pedagogice fundamentale, definitivate epistemologic de Teoria generală a educației, asigură baza (re)construcției științelor fundamentale ale educației, mai vechi (Didactica generală/Teoria generală a instruirii) sau mai noi (Teoria generală a curriculumului). În mod obiectiv, ele sunt necesare în procesul de elaborare epistemologică și de afirmare socială a tuturor celorlalte științe ale educației: a) aplicate pe domenii sociale (pedagogia familiei, pedagogia sportului etc.), pe vârste (de la pedagogia preșcolară la pedagogia adultului), pe discipline de învățământ (didacticele particulare); b) construite intradisciplinar (teoria educa­ției morale etc.) și interdisciplinar (psihologia educației, sociologia educației, managementul educației etc.).

2. Teoria generală a instruirii/Didactica generală. Are ca obiect de studiu specific instruirea, realizată în cadrul procesului de învățământ, desfășurat formal, dat și nonformal pe trepte și discipline de învățământ. Este definită și analizată în raport de:

A. Sfera de referință = ansamblul activităților didactice, organizate/planificate/specializate în cadrul procesului de învățământ și al influențelor didactice, neorganizate/neplanificate/nespecializate realizate spontan, neintenționat în context deschis, în mediul social, dar și în școală, în clasa de elevi etc.;

B. Funcția generală, fundamentală, de bază = formarea și dezvoltarea permanentă a personalității educatului (preșcolarului; școlarului mic, mediu, mare; studentului, tânărului, adultului) în vederea integrării sale în viitoarea treaptă de învățământ și în existența socială (naturală, comunitară, culturală, civică, profesională etc.);

C. Structura de bază = corelația funcțională dintre profesor și preșcolar/școlar/student etc., susținută la nivel de: a) proiectare, prin conexiunea necesară între obiective, conținuturi, metode, evaluare, necesară în context determinat (forme de organizare, resurse pedagogice disponibile, stiluri pedagogice promovate, ambianța educațională existentă); b) realizare, prin conexiunea necesară între acțiunile de predare, învățare, evaluare, subordonate pedagogic activității de instruire.

Validarea academică a pedagogiei, afirmată istoric, este asigurată prin integrarea sa în planul de studii al unor facultăți de profil, cu miză în zona formării profesionale superioare (a cadrelor di­dactice), dar și a cercetării științifice fundamentale. Procesul este inițiat în Germania, în secolele XVIII-XIX, prin obligația profesorilor de filozofie de a elabora și preda un curs de pedagogie în marile universități. Așa se explică de ce Immanuel Kant este și autorul unui curs de pedagogie, intitulat Despre pedagogie, susținut la Universitatea din Königsberg, în Prusia de Est, curs publicat în 1803, spre finalul vieții. În 1809, acest curs va fi preluat de Herbart, care va iniția procesul de fundamentare științifică (etică și psihologică) a pedagogiei, concepută ca „artă care nu se întemeiază numai pe experiență“. Pedagogia generală (publicată în1806), predată la „Seminarul pedagogic pentru studenții care se pregăteau pentru o carieră didactică“ (înființat în 1810), valorifică un studiu publicat anterior (Rolul puterilor publice în educație), dar și analizele sale critice, susținute în lucrarea Considerații asupra laturii întunecate a pedagogiei (1812). Ca urmare a informațiilor teoretice și prac­tice acumulate, în 1835 apare cea de-a doua ediție a Pedagogiei generale, revăzută și dezvoltată, într-un text concentrat, intitulat Schițe de prelegeri pedagogice (vezi J.F. Herbart, Prelegeri pedagogice, trad. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976).

de Sorin CRISTEA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021