Foto: dreamstime.com

Articolul este un eseu științific care pornește de la dezvoltarea conceptului de conștiință civică și analizează din perspectiva experimentelor de psihologie socială mecanismul psihic care stă în spatele asumării unei reacții în situații de urgență. În final, sunt abordate câteva sugestii de formare a conștiinței civice în școală.

Regatul Unit a devenit una dintre destinațiile gândurilor mele în clipele de relaxare din primul moment în care am vizitat Londra în anul 2007. Ceea ce mi-a încântat sufletul pe tărâmul saxon se poate defini prin atitudinea pe care o au britanicii față de semenii lor în mediul social. Îmi amintesc primul zâmbet atunci când privirea mea s-a intersectat întâmplător cu a unui trecător. Am răspuns timid și nu m-am putut abține să întreb „oare se poate zâmbi unui necunoscut doar ca simplu răspuns la o privire întâmplătoare?“. Apoi am observat că zâmbetul era un obicei social pentru întâlnirile incidentale din spațiul public. Acesta a fost suficient pentru a stimula curiozitatea mea socială să pătrundă mai mult în intimitatea relațiilor din această societate fascinantă: oamenii se scuzau când prelungeau timpul de așteptare al celorlalți clienți la casa de marcat, controlorii din autobuze zâmbeau și aveau o atitudine răbdătoare și relaxată față de călători, orice replică din magazine debuta cu verbul „may“, care indică politețe și asertivitate. Era o atenție vizibilă a fiecărui cetățean față de semenul pe care îl întâlnea în contexte sociale oarecare. Sentimentul pe care îl dezvolta acest comportament era unul de siguranță și acceptare. Probabil că mulți dintre noi ar întreba „Cui îi trebuie un zâmbet când merge spre birou? Sau în trafic spre centrul comercial?“. Studiile de neuroștiințe evidențiază că simpla vedere a unui zâmbet determină efecte benefice în cascadă la nivel psihic: λ declanșează la nivelul creierului eliberarea de endorfine, substanțe chimice care îmbunătățesc starea de spirit, λ facilitează secreția de seroto­nină, hormon care contribuie la reducerea anxietății și a stresului, λ activează sistemul cerebral de recompensă care modulează pozitiv luarea de decizii, λ iar la nivel social, contribuie la inhibarea agresivității. Cu siguranță că aceste comportamente prosociale sunt reglate ­printr-o normativitate socială care a fost impusă prin mecanisme de sancțiune ce au dus la formarea în timp a acestor deprinderi pe care le observasem și de care eram fascinată, iar rezultatul era pozitiv pentru starea de spirit generală la nivel social. M-am întrebat dacă această atitudine socială deschisă spre ceilalți poate fi un răspuns la situațiile de urgență din spațiul social la care am asistat deseori ca spectator, în anumite situații, sau ca cetățean care a inițiat o reacție, în altele, și pentru care simțeam un sentiment de revoltă față de lipsa de răspuns a celor care asistau la eveniment, dar nu făceau nimic pentru a interveni.

În primăvara anului 1964, o crimă din New York devenea reper în studiile de psihologie socială prin atitudinea celor 38 de martori care au asistat la eveniment din dosul perdelei casei lor, dar nu au avut nicio reacție la ceea ce observau că se petrece în întuneric. Tânăra Kitty Genovese se întorcea acasă în jurul orei 3 dimineața, când a fost înjunghiată în spate de un bărbat în apropierea casei sale din Kew Garden, Queens. Țipătul ei îngrozit a fost auzit de către o parte dintre locuitorii din zonă care au deschis luminile. Criminalul s-a îndepărtat de victimă. După ce martorii au închis luminile și liniștea s-a așternut pe stradă, bărbatul s-a întors și a atacat-o pe tânără din nou. Aceasta a reușit să țipe și să intre în bloc, ceea ce a declanșat reacția martorilor care au deschis luminile și geamul pentru a vedea ce se întâmplă. După ce au constatat că nu mai era nicio mișcare pe stradă, liniștea s-a așternut iar. Criminalul s-a întors și a violat-o, apoi a ucis-o pe Kitty. Relatările din presa timpului ridică mari semne de întrebare privind lipsa de reacție a celor 38 de martori la crimă care nu au făcut nimic pentru a opri tragedia. Motivele pe care le-au invocat martorii au constituit baza elaborării teoriei efectului de spectator, care poate explica în mod similar orice situație de urgență în care persoanele prezente nu fac nimic pentru a acorda ajutor victimelor. Justificările pot fi grupate în funcție de procesele psihice implicate în prelucrarea informației și în procesul decizional:

1. Percepția că nu este un caz de extremă urgență: unii martori au crezut că asistă la o ceartă între îndrăgostiți, alții au interpretat strigătele de ajutor ca fiind mai puțin serioase decât în realitate.

2. Înțelegerea și judecarea contextului ca nefiind periculos, întrucât victima nu a solicitat clar ajutor. Pe de altă parte, inacțiunea altor persoane care au deschis luminile a transmis că nu era un caz grav care solicita intervenția lor.

3. Frica de a interveni pentru a nu fi atacați ulterior de către criminal, dacă intervin în conflict. Cu toate că exista posibilitatea de a anunța poliția, niciunul nu a făcut acest lucru.

4. Teama de a nu fi judecați de către ceilalți dacă reacționează exagerat sau greșit. Dacă niciunul dintre ceilalți martori nu a reacționat, există posibilitatea ca cel care intervenea să fie considerat alarmist și astfel, să-i fie afectată imaginea socială.

5. Competențele insuficiente de a in­terveni eficient: unii martori au afirmat că nu au știut cum să ajute, ceea ce a de­­terminat lipsa de reacție.

6. Difuzarea responsabilității: majoritatea martorilor au presupus că alți ve­cini vor suna la poliție. În acest fel, presiunea de a reacționa simțită de fiecare a fost mult mai mică. Teoretic, cu cât sunt mai mulți martori la un eveniment tragic, cu atât mai puțin fiecare dintre ei se simte responsabil să intervină, considerând că ceilalți vor lua atitudine.

Cei 38 de martori nu au avut nicio reacție pentru a salva o altă persoană. Întrebarea care se ridică este dacă ar exista aceeași atitudine pasivă în cazul în care propria viață ar fi pusă în pericol. Psihologii John Darley și Bibb Latane (1968, 1969) au realizat o serie de experimente pentru a investiga mecanismele psihologice care influențează reacțiile martorilor în situații de criză. Cel mai concludent în acest sens este experimentul denumit „camera plină de fum“, în care subiecții completau un chestionar într-o sală în care începea să intre fum prin spațiile de aerisire. Deși atmosfera din încăpere devenea din ce în ce mai „cețoasă“ su­biecții au ignorat fumul, după ce au re­marcat lipsa de reacție a celorlalți martori ai experimentului despre care nu știau că sunt complici ai experimentatorilor. Așadar, deși viața ar fi putut să le fie pusă în pericol din cauza fumului, participanții nu au făcut nimic să anunțe sau să iasă din cameră, pentru că atitudinea celorlalți nu le indica un pericol real. Se poate spune că și-au lăsat propria supraviețuire să fie decisă de ceilalți, ca urmare a conformismului social. Situația s-a schimbat radical când subiecții au fost singuri în cameră și au putut decide individual asupra atitudinii celei mai adecvate, decizând să anunțe apariția fumului. Pentru a înțelege mai bine fenomenul, ar fi util un exercițiu de imaginație prin care s-ar pu­­tea replica experimentul în urmă cu câteva zeci de mii de ani în care subiecții ar fi oamenii cavernelor. Cu siguranță că aceștia ar fi avut reacții de autoapărare imediat cum ar fi sesizat pătrunderea fumului în cameră. Antropologia prezintă oamenii primitivi ca fiind adaptați la mediu și versatili în raport cu situațiile de urgență, ceea ce le-a asigurat zeci de mii de ani de supraviețuire. Așadar, cum au reușit cei zece mii de ani de civilizație și cultură să reprogrameze creierul uman astfel încât să schimbe ierarhia trebuințelor de bază în supraviețuire și să plaseze nevoia de adecvare socială înaintea celei de autoconservare? Astfel, în situația în care omul nu intervine în salvarea vieții proprii pentru că ceilalți nu au nicio reacție, iar intervenția lui ar putea avea costuri sociale mari prin afectarea imaginii sociale, prevalează grija pentru imaginea socială asupra nevoii de autoconservare. Așadar, este „dragostea“ aceasta mare față de Eul social în detrimentul instinctului de autoconservare un efect al influenței civilizației asupra ființei umane? Rezultatele experimentelor sociale prezentate în articol și al multor alte studii practice în domeniu (Stanley Milgram, Asch, Zimbardo ș.a.) confirmă această concluzie: societatea, prin strictețea cu care impune regulile de conviețuire socială, împreună cu mecanismele informale de reglare la nivelul fiecărei comunități, au reușit să condiționeze ființa umană să își alinieze comportamentul astfel încât să fie adecvat social, indiferent de costurile personale. Ar părea că este un proces contrar sensului evoluționist.

Din cazul prezentat anterior în articol, se observă că acesta se replică în fiecare situație de urgență pe care o vedem în societatea contemporană. Analizându-l se pot extrage câteva idei esențiale ce ex­­plică inacțiunea omului la vederea pericolului semenului său în contexte variate sociale: 1. Alinierea percepției personale a evenimentului la percepția celorlalți, indiferent de semnalele pe care persoana le detectează; 2. Judecarea situației pornind de la propriile raționalizări care justifică lipsa de reacție; 3. Disonanța cognitivă pe care o testează martorii prin inacțiune deși, la nivel empatic, detectează nevoia de a interveni pentru a o salva pe tânără; 4. Vulnerabilitatea socială care generează teama de a fi judecat de ceilalți. Aceste repere sunt elemente centrale în construirea conștiinței civice care desemnează o formă de conștiință socială ce implică responsabilitate și angajament față de binele semenilor, pe de o parte, și față de respectarea normelor și valorilor sociale împărtășite în comunitate, pe de alta. Câteva dintre elementele conștiinței civice care au lipsit în atitudinea martorilor din cazul menționat în articol sunt: λ responsabilitatea socială (înțelegerea impactului acțiunilor individuale asupra comunității și societății și rolul personal în creșterea stării de bine comun), λ participarea activă (gradul de implicare activă la viața publică), λ solidaritate și empatie (capacitatea de a arăta empatie și solidaritate față de ceilalți membri ai comunității, susținându-i și ajutându-i în momente de nevoie),
λ educație și informare (componentă educațională prin care cetățenii sunt formați cu privire la drepturile, responsabilitățile și modul cum pot participa la rezolvarea problemelor sau nevoilor comunității). Pe lângă acestea, conștiința de sine a fiecăruia este esențială prin capacitatea de a reflecta asupra propriilor trăiri și ex­­periențe, prin înțelegerea punctelor tari și cele slabe și acceptarea lor, prin abilitatea de autoajustare a emoțiilor și comportamentelor în mod conștient pentru a se adapta la cerințele sociale și printr-o percepție de sine echilibrată. Conștiința de sine este baza construirii unei imagini de sine bune și a dezvoltării unei stime de sine optime, care concură la înțelegerea rolului personal în societate, susținând dezvoltarea comportamentelor prosociale. Așadar, cu cât o persoană este mai sigură de propria gândire și mai fidelă sistemului valoric personal, cu atât șansele de a se distinge din mulțime printr-o atitudine în acord cu convingerile personale în situații în care nimeni nu face nimic sunt mai mari.

Dincolo de filele cărților de psihologie, coborând în realitate, m-am gândit că viața într-o societate în care prea puțini sunt dispuși să își „sacrifice“ poziția socială informală într-o comunitate pentru a interveni să mă ajute în cazul unei situații de urgență nu este nici confortabilă, nici dezirabilă. Dar, după cum am învățat de la mama mea încă din copilărie, întotdeauna sunt soluții. Iar de cele mai multe ori, sunt fix sub ochii noștri, singurele condiții pentru a le observa sunt să devenim motivați și receptivi. Educația și influența socială prin modele adecvate sunt soluțiile cele mai bune, întrucât pot forma atitudini civice încă din primii ani de viață, sau pot schimba atât ierarhia în sistemul de valori, cât și comportamen­tele în cazul adulților.

Pornind de la elementele identificate în analiza cazului tinerei Kitty Genovese, se pot elabora câteva strategii de intervenție în formarea atitudinilor civice la copii prin activități de consiliere, educație civică sau lectură. Modul de dezvoltare a programelor de intervenție educativă se structurează pe cele două componente identificate în analiza cazului prezentat în articol: I. elemente ce depind de structura personalității – imaginea de sine, stima de sine și II. elemente ce implică percepția socială a evenimentelor.

I. Dezvoltarea imaginii de sine și a stimei de sine a copiilor este esențială în formarea lor ca cetățeni responsabili și activi. Sunt prezentate câteva strategii care contribuie la îndeplinirea acestui deziderat:

• Crearea unui mediu educogen op­­tim și stimulant pentru exprimarea personală prin promovarea unei atmosfere pozitive și de susținere la toate discipli­nele de studiu; încurajarea constantă prin feedback pozitiv și constant pentru a-i învăța să-și identifice și să își actualizeze calitățile; stimularea acceptării și a respectului reciproc, indiferent de greșelile pe care le fac;
• Dezvoltarea unui management al dezvoltării personale secondate permanent de către dascăl prin mai multe tipuri de activități: stabilirea și atingerea obiectivelor personale; ajustarea obiectivelor la resursele personale pentru a fi realiste și posibil de atins; marcarea fiecărui obiectiv atins prin apreciere sau activități de promovare a rezultatelor; monitorizarea progreselor personale și reorganizarea planului de dezvoltare personală în funcție de raportul dintre obiectivele propuse și rezultate; activități de auto-reflectare și conștientizare de sine prin crearea unui jurnal în care să scrie despre realizările și provocările întâmpinate; activități de conștientizare prin meditație, mindfulness sau exerciții de respirație.
• Crearea unei relații pozitive și motivante între elevi și profesori prin mai multe modalități: modelarea pozitivă prin care dascălul devine reper pentru valorile morale și civice pe care dorește să le actualizeze la elevi.

Toate aceste activități pot susține copilul în dezvoltarea încrederii în sine și, în mod automat, îi întăresc convingerea că acțiunile sale sunt prețioase, că ideile sale sunt pertinente și pot fi diferite de ale celorlalți fără să își piardă din valoare. Aceasta îl va ajuta să devină autonom în luarea deciziilor în viitor. Pentru a dezvolta conștiința civică mai trebuie să fie nuanțată percepția socială și formate valorile morale pe care se bazează viața în comunitate.

II. Dezvoltarea percepției sociale la elevi este esențială în eficientizarea relațiilor interpersonale și a microgrupurilor sociale din care fac parte. Acest deziderat poate fi atins prin derularea unui program care să cuprindă câteva seturi de activități structurate pe: λ conștienti­zarea și înțelegerea rolului personal ­într-un grup, λ capacitatea de a empatiza, λ competențele personale de comuni­care, λ abilitățile personale de a găsi so­­luții la dificultăți din spațiul social, λ ca­pacitatea de coping al conflictelor, λ creativitate socială. Pentru a atinge aceste elemente, se pot derula activități precum:

• Jocurile de rol în care elevii testează diferite roluri în situații sociale variate;
• Discuții structurate pe tematici so­ciale de interes pentru ei: bullyingul, prietenia, empatia sau diversitatea.
• Activități de grup și proiecte de grup prin care elevii să experimenteze comportamente prosociale și atitudini prin care își aduc aportul pozitiv la optimizarea mediului înconjurător și cel so­­cial, pe de o parte, și le dezvoltă responsabilitatea socială;
• Activități prin care se observă și se reflectă asupra comportamentelor sociale, interacțiunile lor, modul cum sunt exprimate emoțiile reacțiile din spațiul public;
• Jocuri de empatie prin care elevii învață să înțeleagă și să simtă perspectivele altora;
• Exerciții de comunicare nonverbală care îi ajută să înțeleagă mesajul transmis prin toate modalitățile de exprimare personală;
• Scenarii de rezolvare a problemelor sociale care îi educă pe elevi să fie creativi în identificarea unor soluții eficiente pentru situații întâlnite în spațiul public;
• Cercetări și prezentări pe tematici sociale prin care elevii testează soluții posibile pentru situații problematice;
• Jocuri de construcție a echipei care le dezvoltă capacitatea de a coopera și de a avea încredere în sprijinul celorlalți în realizarea unui proiect;
• Reflectarea asupra valorilor și principiilor personale care stimulează elevii să reflecteze asupra valorilor lor personale și cum acestea influențează comportamentul lor social.

Acestea sunt doar câteva dintre activitățile care dezvoltă percepția socială a elevilor și îi ajută să devină mai empatici, mai buni comunicatori și mai responsabili social. Implementarea constantă și susținută a acestor strategii în munca zilnică cu întreaga clasă poate avea un impact semnificativ asupra abilităților sociale și emoționale ale elevilor, pe de o parte, și contribuie la formarea conștiinței civice care îi va seconda în adaptarea la provocările mediului social pe tot parcursul vieții.

Dacă doar unul dintre cei 38 de martori ai crimei din anul 1964 ar fi fost educat să fie încrezător în propria capacitate de interpretare a evenimentului, fără să își raporteze decizia la atitudinea altor persoane care observă aceeași situație, astăzi Kitty Genovese ar fi o bunică fericită care și-ar crește nepoții spunându-le povești despre cât de important este să aibă încredere în ceea ce gândesc.

Precum în experimentele de psihologie socială sau în cazul din 1964 sau în orice situație de urgență din spațiul public, istoria fiecăruia dintre noi ar putea fi schimbată relevant prin intervenția acelui cineva care se distinge din grupul amorf prin curajul și motivația de a ajuta. Numai de fiecare dintre noi depinde dacă alegem să fim acel cineva sau decidem să ne pierdem glasul și conștiința în cenușiul social unde nicio nu­­anță nu contează, indiferent cât de mult ar conta o schimbare.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului