Spiru Haret, un Om, o Flacără, o Conştiinţă

An de an, la 15 februarie, ne amintim (sau ar trebui, să ne amintim) de Spiru Haret, un Om, o flacără, o conştiinţă a acestui neam, venit pe lume în urmă cu 165 de ani, la 15 februarie 1851, care a ars şi luminat pentru ţara sa mai bine de şase veacuri, stingându-se la 19 decembrie 1912.
Despre această mare personalitate care din pruncie s-a detaşat, exprimând excelenţă, inteligenţă neaoş românească („a început a învăţa carte în casă, poate cu mamă-sa”, „apoi la şcoala primară din oraşul Dorohoi”, apoi la Iaşi „în şcoala primară, numită din Sărărie” şi la Bucureşti, la şcoala „văpselei de Verde”, absolvind aici ciclul primar în iunie 1862, cu titlul de „Eminenţia”, cu un bacalaureat dobândit, ca bursier la Liceul Sf. Sava în mai 1869, cu „Magna Cum Laude”, cu o licenţă în ştiinţele fizico-matematice trecută în aprilie 1874, „cu bile albe”, trecută din nou, nemulţumit de sine „a constatat … că are mari lipsuri în pregătirea sa matematică”, la Paris, separat, în matematici în 1875, în ştiinţele fizice în 1876 şi în final doctor în matematici. „Doctoratul în matematici nu-l obţinuse până atunci niciun Român la Paris”), care a păstorit, în mare cinste şi cu rezultate neegalate încă, în trei rânduri, mai bine de un deceniu, Ministeriul Instrucţiunei publice şi Culteloru: 1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1910, despre acest „părinte” al şcolii româneşti şi bun confrate al fiecărui dascăl din orice colţ de ţară, s-au spus şi s-au scris multe, dar un portret definitoriu al Omului Spiru Haret credem că este cel lăsat, în numele profesorilor secundari, de Gh. Adamescu, fost secretar general al Ministeriului Instrucţiunei (decembrie 1912): „Dacă am zice că toată organizarea şcolară cu tendinţe practice, cu dezvoltarea educaţiei fizice şi a culturii muzicale, este aşezată de el, că şcoala secundară de azi el a făcut-o, că învăţământul meseriilor şi al agriculturii la sate el le-a creat, că şcoala primară şi normală el a organizat-o – am zice mult, foarte mult desigur pentru un om; dar Haret n-a făcut numai atât, căci el a fost mai mult decât un om, a fost ca acei uriaşi despre cari povestesc basmele şi poeziile că rupeau stejarul din pădure şi îşi înălţau fruntea până la nori. (…) El a văzut în şcoală numai începutul şi numai sâmburele din care trebuia să rodească o mare reformă socială. Când se va putea scrie pe-ndelete istoria vieţii sale, se va vedea atunci cum s-a desfăşurat planul său de acţiune, cum a urmărit nişte idei fundamentale până în cele mai mici amănunte, se va vedea în opera sa lărgimea de concepţie a filosofului, iluziile poetului, preciziunea matematicului, devotamentul şi abnegaţiunea apostolului. Căci el a considerat ideile drept forţe cari pot să mişte lumea, el a avut încredere în izbânda binelui în potriva răului; el a fost un mare optimist, pe care nu l-au descurajat piedicile, nu l-au înfrânt loviturile oricât de grele au fost, ci din potrivă toate acestea parcă erau îndemnuri pentru a-şi îndoi, a-şi întrei puterile.”
Spiru Haret, profesorul de matematică la cursul inferior de la Seminarul Central din Bucureşti (catedră câştigată prin concurs în 1870), bursierul doctorand la Paris, 1874, întors în ţară doctor în matematici, după susţinerea tezei de doctorat cu tema „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare” (despre care ilustrul matematician Gheorghe Ţiţeica spunea că „a înscris pentru totdeauna numele lui Haret în ştiinţă”), ianuarie 1878, este deosebit de solicitat, uneori concomitent:
– profesor definitiv al catedrei de mecanică raţională la Universitate;
– profesor de algebră superioară şi geometrie analitică la Școala Naţională de Poduri şi Șosele;
– profesor de mecanică raţională la Școala de Artilerie şi Geniu;
– profesor de matematici la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, din Bucureşti;
– profesor de mecanică raţională la şcoala de ofiţeri din Bucureşti.
Ulterior a primit şi însărcinări cu misiuni de înaltă responsabilitate:
– membru corespondent al Academiei Române, ales la 3 iulie 1879;
– membru în Consiliul permanent de instruc­ţiune, numit de ministrul V.A. Urechia în 1882;
– inspector general al şcoalelor, numit de ministrul P.S. Aurelian în mai 1883;
– secretar general al Ministerului Instrucţiunei, numit de ministrul Dumitru Sturza în 1885;
– membru activ al Academiei Române, ales la 31 martie 1892;
– din nou membru în Consiliul permanent de instrucţiune în 1895;
– deputat de Ilfov în 1895 etc.
La 31 martie 1897, Spiru Haret devine pentru prima oară ministru de instrucţie şi culte, misiune asupra căreia se dedică cu aleasă pasiune şi mare responsabilitate.
A făcut două legi de temelie ale edificiului şcolar:
– Legea învăţământului secundar şi superior, 1898;
Prin această lege Spiru Haret defineşte cu claritate caracterul diferitelor grade de învăţământ, aşezat pe principii moderne:

• învăţământul primar dă omului minimum de învăţătură necesar pentru a putea fi un bun cetăţean, indiferent de gradul său de cultură şi situaţia sa socială;
• învăţământul secundar dă învăţătura generală de care are nevoie acela care voieşte să urmeze studii superioare, pentru că, explica Spiru Haret, „liceul prin sine însuşi nu este alt decât o preparare pentru Universitate şi, în mod logic cel ce întreprinde să urmeze liceul ar trebui să se considere a urma şi Universitatea” (Liceul din legea lui Haret … are opt clase în loc de şapte; numai în primele patru învăţăturile sunt comune tuturor elevilor, în cele patru următoare unii elevi vor urma secţia clasică având ca temeiu limbile latină şi elenă, alţii secţia reală având ca temeiu matematicele şi ştiinţele fizico-naturale);
• învăţământul profesional (sau special) dă învăţătura specială cu care poate cineva să aibă o meserie (comerciant, preot, învăţător, agricultor, meseriaş etc.);
• învăţământul superior care dă învăţătura cea mai înaltă, fie cu scop de a contribui la dezvoltarea ştiinţei, fie cu scop de a servi societatea prin aplicarea cuceririlor ştiinţelor.

– Legea învăţământului profesional, 1899.
Pe lângă acestea, Spiru Haret:
– a dispus alcătuirea programei şcoalelor secundare;
– a întocmit regulamentele necesare întregului învăţământ;
– a demarat începuturile educaţiunii populare, şcoalele de adulţi;
– a susţinut, prin Casa Școalelor, Campania de construire în 214 comune rurale a 542 de săli de clasă (şcoli cu o sală, altele cu două, cu trei şi cu patru);
– a înfiinţat grădinile şcolare şi cantinele şcolare;
– a întemeiat revista populară „Albina”;
– a înfiinţat medalia pentru dascăli „Răsplata muncii”;
– a deschis, prin Societatea corpului didactic, seria congreselor anuale ale membrilor întregului corp didactic din toată ţara pe care, în majoritate, însuşi le-a prezidat;
– a susţinut şi organizat seria marilor serbări de interes naţional (Haret nu se mulţumea să se ducă la serbările organizate din pornirea corpului didactic în diferite locuri, ci se silea să organizeze însuşi unele serbări de interes naţional) precum cele de la Războieni şi Călugăreni şi cu deosebire măreaţa serbare de la 2 Iulie 1904, pentru pomenirea lui ştefan cel Mare la împlinirea a 400 de ani de la moartea sa etc.
Ajuns ministru al instrucţiunii, n-a uitat nicio clipă să fie confrate bun dascălilor. Răspundea personal oricărei scrisori primite de la învăţători şi profesori. Îi omagia pe cei buni şi harnici şi-i îndemna la activitate cu pasiune pe toţi. N-a uitat nici de propriii dascăli. De pildă, l-a omagiat personal pe institutorul Toma Săvescu, fostul său dascăl de la şcoala primară din Iaşi, „numită din Sărărie”, unde frecventase o vreme, căruia i-a zidit chiar un medalion în noul local al şcoalei, iar la serbarea acestuia, din 6 decembrie 1898, nu numai că a asistat, dar a rostit o cuvântare elogioasă pentru cel ce-l învăţase carte în copilărie; iar la masă a închinat pentru Săvescu şi în sănătatea tuturor institutorilor şi învăţătorilor, ceea ce a impresionat de sigur pe sărbătorit, dar şi toată dăscălimea din Iaşi şi din ţară.
În cel de-al doilea ministeriat de instrucţie al lui Spiru Haret (1901-1904) prioritară pentru Spiru Haret a fost o problemă politico-socială, „chestia ţărănească”, fără a o neglija pe cea a şcolii: „Împrejurările m-au pus în poziţie … de a cunoaşte de aproape o însemnată parte din complexul de probleme, unele mai grele şi mai ameninţătoare decât altele, cari constitue ceea ce se chiamă chestia ţărănească”.
Ultimul şi cel mai greu ministeriat al lui Spiru Haret (1907-1910), început în anul marilor răscoale ţărăneşti, pe care, în mintea unora, le-ar fi provocat prin „chestia ţărănească” şi „şcoalele de adulţi” şi încheiat cu criza bisericească din 1909-1910, de care iarăşi a fost acuzat, i-a consolidat poziţia în plan politic şi i-a oferit şansa finalizării multor proiecte începute pentru şcoala românească.
Spiru Haret, acest Om şi acest nume înscris cu litere de aur în cartea de glorie a marilor personalităţi ale neamului nostru românesc, este şi va rămâne model şi îndemn peste generaţii.
Prof. Valeriu PARTENE,
Prim-vicepreşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Educaţie SPIRU HARET