La nivelul pedagogiei/ştiinţelor pedagogice/ştiinţelor educaţiei, problema comunicării este abordată din perspectiva generală, didactică şi managerială. Din perspectivă generală, angajează „pedagogia comunicării” (Laurenţiu Şoitu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică RA, 1997), valorificabilă, în mod special, la nivel de „comunicare educa­ţională” în contextul activităţii de instruire şcolară (dar şi extraşcolară), realizată în cadrul procesului de învăţământ.
Pedagogia comunicării defineşte şi analizează „contextul comunicării” – alcătuit din mediul familial, şcolar şi social. În plan metodologic, este „necesară cuprinderea tuturor celor trei medii, aflate într-o strânsă interdependenţă”, într-o pedagogie a comu­nicării care are ca elemente componente structurale: 1) educatorul; 2) relaţiile interindividuale educator (profesor) – educat (elev, student etc.); 3) „laboratoarele de comunicare” (fixate tradiţional la nivelul clasei de elevi); 4) tehnicile speciale de comunicare, de emitere (predare) şi de receptare (învăţare-evaluare continuă), perfectibile în contextul metodologiei specifice activităţii de instruire în cadrul procesului de învăţământ (op. cit., vezi, pp. 5-10).
1) Educatorul este profesorul care proiectează şi emite mesajele pedagogice/didactice eficiente „cu responsabilitatea morală” necesară în orientarea instruirii, a învăţării prin raporturi de dirijare, dar şi de ascultare realizabile conform obiectivelor generale şi specifice, incluse în programele şcolare, operaţiona­lizate în contextul fiecărei activităţi concrete (lecţii, activităţi de cabinet, activităţi de laborator; consultaţii, individuale şi de grup etc.).
2) Relaţiile interindividuale sunt construite şi reconstruite permanent de profesor la nivelul structurii de bază a activităţii de instruire în cadrul procesului de învăţământ. În sens pedagogic/ didactic superior, trebuie „înţelese ca rezultat şi ca premisă a comunicării efective şi eficiente” anticipate prin plan de învăţământ şi programe şcolare, „fragmentate pe discipline şi etape”. Sunt valorificabile prin „strategiile educaţionale ce poartă amprenta stilului profesorului, a tactului său pedagogic”, reflectate specific în orice act de comunicare, bazat pe corelaţia profesor – elev, abordată ca feedback/conexiune inversă permanentă între emiţător – receptor, susţinută curricular în termeni de (auto)eva­luare continuă, (auto)formativă, de progres.
3) Laboratoarele de comunicare susţin şi dezvoltă „nevoia şi dorinţa de exprimare şi autoexprimare a persoanei”. Sunt instituţionalizate specific în cadrul formelor de organizare proprii procesului de învăţământ – lecţia în clasa de elevi, cabinetele şcolare, laboratoarele şcolare, atelierele şcolare etc. În acest context, sunt proiectate şi realizate numeroase acţiuni, operaţii şi situaţii de comunicare provocate de programelor şcolare, dar şi de iniţiativele profesorului, raportate la resursele elevilor. Organizarea comunicării în astfel de „laboratoare” amplifică şi intensifică „aria exerciţiilor, tehnicilor şi mijloacelor dialogului, gândit ca dialog cu celălalt, dar şi cu sine, ca formă de intervenţie (n.n. – a profesorului, dar şi a elevului), dar şi de ascultare (n.n. – realizată de elevi, dar şi de profesori), ca obiectivare reciprocă a celor doi parteneri”, în calitatea lor de principali actori ai educaţiei.
4) Tehnicile speciale de comunicare (emitere – receptare) a mesajelor pedagogice/didactice promovează şi cultivă: a) ştiinţa şi arta vorbirii, aflate la baza oricărui succes şcolar; b) forţa tăcerii generată, nu impusă, de logica receptării şi valorificării mesajelor didactice, „autoimpusă ca o condiţie a creaţiei şi afirmării proprii sau a celuilalt”; c) profunzimea şi provocarea întrebării care implică un echilibru între sarcina transmisă şi posibilitatea de răspuns; există, în acest sens, „o moralitate a întrebării”, încadrată în deontologia pedagogică/didactică; d) polisemantismul neverbalului, evident prin „însăşi prezenţa educatorului între elevi”, care presupune valorificarea unor resurse precum postura, mimica, tonul vocii, gestica, vestimentaţia etc.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA