Tema Schengen rămâne pe frontispiciul atenției publice, trezind orgolii demult adormite și nepăsări cronice, suscitând atitudini ferme întru recuperarea demnității pierdute, în paradigma „Deșteaptă-te, române“. Cu privire la refuzul primirii noastre, în urma votului-șoc al Austriei, părerile sunt împărțite, în buna tradiție locală, într-un cadru în care este foarte greu, dacă nu imposibil, ca oamenii să se înțeleagă și să fie de acord, mai ales pe teme mari, obiective strategice și proiecte de țară. Unii spun că e grav că n-am fost primiți, că e un act de sfidare și de umilire a noastră, ca popor, alții, că n-ar fi așa de grav, explicând: „Ce ne trebuie nouă Schengen? O să stăm la graniță ca și acum, la greci sau la unguri, și ne vedem de treabă. Se poate și fără Schengen“. În aceeași pendulare de la o atitudine la alta, unii sunt de părere că cei care ne-au respins trebuie boicotați, alții că nu e cazul, singura cale fiind diplomația. Cam așa stau lucrurile cu Schengen, plus o mulțime de necunoscute, pe care ar trebui să le explice, în fața poporului votant, politicienii.
Cu bugetul educației pentru anul viitor ar trebui să stea (de fapt, să meargă) altfel, având în vedere că e vorba de soarta învățământului, temă de importanță majoră pentru fiecare elev, pentru tinerele generații și, fără vorbe mari, pentru viitorul României. Dar, în realitate, stau cam la fel. Știrea bugetului de 2,1% (cum s-a difuzat inițial în spațiul public) a determinat și determină încă reacții contradictorii: unii critică situația și acuză declinul continuu al finanțării educației, într-o, deja, tradiție a politicii educației românești, cadrele didactice și nedidactice protestează, așa cum fac periodic, în fața instituțiilor publice, iar alții opinează că e bine, cuantumul real fiind de 3,2% din PIB: 2,1% prin Ministerul Educației și 1,1% prin autoritățile locale, deci bani mai mulți pentru educație decât anul trecut și în cei anteriori. În a doua categorie intră și doamna ministru, conform căreia bugetul este suficient și poate asigura bunul mers al treburilor învățământului.
Chiar dacă, matematic, vor fi mai mulți bani, finanțarea alocată educației este, în continuare, insuficientă și departe de ce ar trebui să fie. Un buget mic raportat la prevederea din lege (6%) și la obiectivele mari cărora li se subordonează educația intră în contradicție cu logica demersurilor făcute în domeniul școlii și al reformei, în speță legi, proiecte și programe, toate subsumate Proiectului de Țară numit România Educată. Este încă un mod al înaintării cu viteza melcului către ținta propusă la nivel de stat, situată, în fapt, foarte sus în orizontul previziunilor și al posibilităților. Pentru că a educa o societate afectată de lipsa educației – și ca urmare a deceniilor totalitare, a ignoranței perpetuate și a mentalităților retrograde –, a transforma o țară cu tare de ordin educațional, cu un învățământ inegal, cu dificultăți la nivelul calității și al eficienței într-o țară educată în toate sensurile constituie un obiectiv de importanță strategică, de mare complexitate și dificultate. O atare metamorfoză este posibilă numai prin educație de calitate. Iar educația de calitate necesită finanțare substanțială, constantă și pe termen lung. Cu bani puțini, întregul demers riscă să rămână doar o frumoasă utopie…
De la un buget mic nu putem avea așteptări mari. Oricâtă dorință de schimbare ar fi la nivel decizional, fără resurse materiale suficiente nu se pot face progrese majore. În ciuda eforturilor întreprinse, a programelor și proiectelor desfășurate, educația se confruntă cu probleme privitoare la personalul didactic, calitatea actului de învățământ, analfabetismul funcțional, condițiile de studiu, infrastructura și logistica, digitalizarea, abandonul școlar, egalitatea de șanse, disciplina. Dificultățile se leagă între ele și se interdetermină într-un cerc vicios, având drept cauză a cauzelor subfinanțarea sistemului. O problemă acutizată în ultimii ani, cea mai importantă a școlii, este criza personalului didactic calificat, care privește atât numărul insuficient al profesorilor, cât și pregătirea care lasă de dorit a unora dintre aceștia. Explicația stă în lipsa de atractivitate a profesoratului, din cauza salariilor mici sau mediocre, în evitarea de către cei mai buni absolvenți a catedrei, care devine, pentru unii, o soluție temporară, un fel de backup conjunctural, până la ivirea a ceva mai bun. Selecția permisivă, diminuarea motivației didactice, abordarea facultativă a formării continue, dezinteresul pentru a ține pasul cu evoluțiile și exigențele științifice din specialitate, dezvoltarea meditațiilor ca un sistem paralel de învățământ din nevoia de rotunjire a veniturilor, toate acestea duc la declinul calității actului educațional. O consecință directă a fenomenului, care ridică semne de întrebare privitoare la eficiența învățării, o reprezintă analfabetismul funcțional, care-i situează constant pe elevii români pe primul loc în Europa. Într-un cadru mai larg, rămân o problemă a educației noastre abordările didactice tradiționale, care pun accentul pe volumul informației, nu pe calitatea și substanța învățării, și care tratează materiile izolat, în loc să creeze sinapse între ele pentru un act al cunoașterii interdisciplinar. În zonele rurale, condițiile de studiu sunt departe de standardele europene, improprii unei educații de calitate, iar dotările insuficiente, împreună cu analfabetismul digital pun frâne modernizării tehnologice a școlii. Abandonul școlar afectează încă mediul rural, răvășit de sărăcie, părăsit, în multe locuri, de forța de muncă activă. În ansamblu, procesul digitalizării, fără de care educația secolului XXI nu mai poate fi concepută, având în vedere evoluțiile și exigențele din societatea cunoașterii, avansează greu, din varii cauze, care țin și de logistică, și de pregătirea personalului didactic, iar (uneori) și de mentalități rezistente în fața necesității înnoirii. Criza disciplinei rămâne o problemă gravă, care subminează calitatea și eficiența educației. Fenomenul se leagă și de șubrezirea autorității școlii și a profesorului, a respectului pentru instituția și profesia didactică din cauza condiției materiale a educației. Dificultatea sistemului de a asigura în mod uniform calitatea în educație afectează pe spații largi egalitatea de șanse a elevilor. Toate aceste probleme, care nu sunt singurele ale învățământului românesc, dar sunt cele mai importante, au legătură, direct sau indirect, cu slaba finanțare a educației. Ținând cont că, în ciuda creșterii, per ansamblu, a bugetului, acesta rămâne tot departe de reperul legal, este de așteptat ca aspectele de mai sus să nu-și găsească rezolvări durabile, ci, eventual, doar soluții de ameliorare.
Aparent, nu e nicio legătură între neprimirea României în Spațiul Schengen și bugetul educației. În realitate, există o relație subtilă, care privește trecutul recent, prezentul plin de frustrări și viitorul de care ne legăm speranțele. O educație de calitate constituie mijlocul de edificare a unei societăți civilizate, apropiate de standardele civilizației europene, calea către România Educată. Educația ca suport al dezvoltării trebuie să fie comprehensivă, incluzând în aria ei de acțiune, pe de o parte, instrucția, cunoașterea, specializarea și profesionalizarea, pe de altă parte, formarea morală a personalității, edificarea individului pe fundamentul unor valori cardinale ca ființă conștientă de sine și de propria identitate, în spiritul demnității și al respectului social, ca persoană civilizată, cu spirit critic și mintea deschisă. Educația trebuie să implice toate straturile și categoriile societății, să le ajute să crească și să evolueze, să se emancipeze moral, să se specializeze în ariile pentru care au vocație, astfel încât să contribuie la procesul general al dezvoltării. Din acest proces se poate naște, prin selecție, valoare și meritocrație, o clasă politică nouă, cu o nouă mentalitate. Copiii și tinerii de azi, aflați pe băncile școlii și ale universității, sunt speranța unor astfel de evoluții. Educația poate aduce schimbarea României prin inteligență și creativitate, prin cunoaștere și valori morale, prin dezvoltare în toate domeniile. O transformare complexă, mai mult decât necesară, pe toate planurile, inclusiv la nivel de imagine și statut. O astfel de țară, pe care ne-o dorim, cu oameni educați, cu profesioniști în fiecare domeniu, cu politicieni valoroși și dedicați, care să-i apere interesele în fața oricui, o astfel de țară, performantă și competitivă, respectată de celelalte țări n-ar avea probleme să fie primită în Spațiul Schengen. România Educată înseamnă România Puternică, România Respectată, o țară care se impune prin putere economică și politică, prin valoare și demnitate în Uniunea Europeană și în lume.
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36
