Violența în școala românească nu este ceva nou. Ne-am obișnuit cu ea, am ajuns s-o tolerăm și chiar s-o ignorăm. Ca pe ceva care se înscrie în normalitatea sistemului și a timpului. Numai când apar cazuri de o gravitate ieșită din comun, devenim, din nou, îngrijorați, iar autoritățile se alertează. Despre violența în școală se tot discută, dar situația, în loc să se amelioreze, se agravează. Eșecul abordărilor de până acum este atestat de chiar situația actuală, care înregistrează extinderea fără precedent a violenței în sistemul de învățământ.
Violența, în diverse ipostaze și grade, îi implică pe toți actorii educației (elevi, profesori, părinți), dar și pe outsideri, fiind deschisă tuturor combinațiilor. Formele de manifestare acoperă o mare diversitate și o inepuizabilă arie de posibilități: atitudini agresive, șicanări, jigniri, umiliri, care se transformă în bullying; violență de limbaj și atitudinală în raport cu cei din jur, elevi și profesori, asociată unor comportamente nonconformiste, sfidătoare; violență psihologică, hărțuire, amenințări, șantaj, extorcări de bani și bunuri, teroare psihică; acte de violență fizică, bătăi în clase, în curtea și în afara școlii.
Bullying-ul constituie un fenomen extrem de periculos, tot mai des întâlnit și pe arii tot mai largi ale școlii. Se vorbește obsesiv de bullying, dar nu se întreprinde mai nimic pentru descurajarea și combaterea lui. Elevii care-i cad victimă trăiesc umilințe și presiuni psihologice intense, care-i destabilizează, îi fac să-și piardă încrederea și stima de sine, îi izolează de școală și de ceilalți, îi aruncă în depresii profunde, cu urmări imprevizibile, uneori tragice. Sunt cazuri în care părinții disperați recurg la soluții radicale, precum transferul, sperând că, la noua școală sau la noul liceu, lucrurile vor fi altfel. Dar mutarea nu oferă garanții, de vreme ce problema e mai mult a sistemului decât a unității. Există bullying și la adresa profesorilor, care ajung uneori ținta ironiilor, umilirii, batjocurii și insultelor ori a diverselor forme de agresiune din partea elevilor. Neavând, la rândul lor, soluții (în afară de părăsirea catedrei), profesorii își îndură soarta și-și poartă crucea ca niște martiri. Somnul sistemului sau toleranța lui nesfârșită creează monștri.
Scenele cu elevi sau eleve care se bat, care-și trag palme și-și cară pumni și picioare, care-și smulg părul și-și sfâșie hainele, în fața unei asistențe formate din colegi, care, în loc să-i oprească, îi instigă și-i filmează cu telefoanele, ca-ntr-un spectacol al dezumanizării și al sălbăticiei, au devenit o realitate frecventă a școlii. Filmele sunt postate pe internet și devin rapid virale… Au fost și sunt scene cu profesoare agresate verbal și fizic de elevi, umilite, îmbrâncite, pălmuite, izbite de tablă, cu profesori bătuți în clasă, în curtea sau împrejurimile școlii. Există și situații în care elevii sunt agresați verbal ori chiar fizic de către profesori, dar acestea au devenit mai rare, diminuate de-a lungul ultimelor decenii, odată cu emanciparea abordărilor didactice. Cazuistica este mult mai largă.
Actele de violență se înmulțesc pe zi ce trece și se extind la nivelul întregului sistem. Realitatea recentă ne arată cât de departe se poate ajunge… Violența este un fenomen real și cotidian al școlii, care nu se reduce la știrile și filmele difuzate de mass-media: există mult mai multe acte și evenimente decât cele care ies la suprafața cunoașterii publice. Frecvența, întinderea, gravitatea și consecințele violenței tind să o transforme într-un adevărat flagel al educației și al societății românești.
Cauzele violenței din învățământ sunt diverse și acționează sinergic în generarea atitudinilor și actelor agresive. Dintr-o perspectivă generală, despiritualizarea omului, pragmatismul exacerbat, consumerismul și egocentrismul ridicat la rang de principiu suprem al existenței favorizează declinul moral și alienarea societății. Democrația interpretată anarhic permite toate libertățile și atitudinile, fără limite, până la încălcarea prevederilor legale și a normelor morale, conduce la abuzuri și la corupție, la slăbirea autorității instituțiilor, la legea bunului plac și la domnia arbitrarului, la haos social. În aria cauzalității intră elemente care participă la starea societății românești de azi: criza valorilor, declinul moral, lipsa educației, încălcarea normelor și a regulilor, degradarea relațiilor sociale, augmentarea individualismului și urmărirea exclusivă a intereselor personale, neasumarea obligațiilor, lipsa de conștiință și responsabilitate față de comunitate, interes public și bine colectiv. În acest cadru, școala, sub presiunea exterioară a tuturor influențelor, subminată din interior de propria slăbiciune, și-a pierdut din autoritate și, implicit, din respectul social pe care îl impune rolul ei. Se adaugă diminuarea statutului, autorității și imaginii profesorului și, în consecință directă, a respectului pentru acesta. Toleranța sau reacția insuficientă a cadrelor didactice, a directorilor și a autorităților reprezintă un factor favorizant al creșterii violenței în interiorul și în jurul sistemului. Familia, vulnerabilă în fața crizelor și a provocărilor existenței, în lupta pentru progresul înțeles diferit de fiecare individ și entitate, își diminuează funcția de mediu al formării și edificării în spiritul celor „șapte ani de-acasă“ și-și educă sau nu copiii în raport cu propria educație, cu propriile valori și cu aspirațiile părinților. Atracția libertății nelimitate, a afirmării în grupuri și colectivități, comportamentele anomice, rebele și sfidătoare, teribilismul, tendința de a provoca și de a epata antrenează în jocul lor tot mai mulți adolescenți. Alcoolul și drogurile sunt factori care agravează astfel de atitudini, favorizând agresivitatea, violența și delincvența. În identificarea cauzelor, în ceea ce-i privește, în special, pe copii și adolescenți, trebuie luată în calcul și tehnologia cu fascinația și riscurile ei. Încă de mici – printr-o greșit înțeleasă libertate acordată de părinți –, aceștia au acces la o mare varietate de conținuturi digitale, dintre care multe riscante și periculoase. Cu toată cenzura parentală instituită pe gadgeturi (acolo unde există), copiii, inteligenți și creativi, depășesc progresiv orice limitare și au acces la jocuri, imagini, filme, limbaje și comportamente care promovează violența în diverse grade ale intensității. Violența își pune o puternică amprentă asupra imaginarului și mitologiei copilăriei, prin desene animate și filme în care delimitarea binelui de rău dispare, în care colcăie personaje stranii angajate în scenarii aberante. Trăindu-și o mare parte a timpului pe telefon, tabletă sau laptop – ceea ce duce la neglijarea lecturii și a studiului, cu efecte dezastruoase asupra dezvoltării lor intelectuale și spirituale –, ei ajung să nu mai distingă realitatea virtuală de realitatea reală. Mai mult, transformați în users și followers, captivi în utopia și distopia metaversului (care ajung să se confunde), ei încearcă să transfere limbajul, gesturile, atitudinile și poveștile, multe dintre ele violente, din virtual în real. Trebuie, de asemenea, adăugate programele mediatice care promovează sistematic violența sau comportamente și atitudini (sfidarea normelor și a regulilor, vulgaritatea, promiscuitatea, agresivitatea în relațiile umane etc.) care generează violență într-o lume din ce în ce mai violentă.
Școala românească nu trebuie să fie o școală a violenței. Ce e de făcut? Există o serie de măsuri prioritare care pot configura un sistem de asigurare a protecției elevilor și profesorilor, un cadru propice educației: întărirea pazei și măsuri drastice de control la accesul în spațiul școlii; sisteme de monitorizare video a desfășurării activității; reguli ferme în materie de conduită și disciplină; sancționarea dură, inclusiv cu exmatricularea, a atitudinilor neconforme, a comportamentelor deviante și a abaterilor disciplinare; cooperarea școlii cu instituțiile care asigură siguranța publică; aplicarea legii în cazurile de agresivitate și violență; dezvoltarea colaborării dintre școală, familie și comunitate; extinderea și intensificarea asistenței și consilierii psihologice la nivelul unității de învățământ. Sunt doar câteva soluții, elementare, cărora li se pot adăuga altele, specifice și punctuale, care trebuie implementate urgent în direcția unui obiectiv fundamental: școala trebuie să devină o instituție a siguranței elevilor și cadrelor didactice.
Prin urmare, soluții există. Ele trebuie însă incluse într-un Program Național pentru combaterea violenței în sistemul educațional, asumat de toate forțele politice și de întreaga societate și, în continuare, aplicat în litera și spiritul lui. Educația acoperă, direct sau indirect, întreaga societate, fiind mijlocul de edificare a individului și vectorul de progres al națiunii. Un învățământ răvășit de violență nu se poate reforma în sensul viziunii și standardelor europene. Prin cauzele și efectele ei, violența afectează aspecte fundamentale ale educației – calitatea, eficiența, capacitatea de a produce performanță –, blocând progresul întregului sistem. Privind educația ca domeniu strategic al țării, combaterea și eradicarea violenței trebuie să devină o prioritate absolută a politicii, administrației și întregii societăți. România nu poate fi educată și performantă cu o educație subminată în evoluția ei de violență. Numai o educație consolidată, invulnerabilă în fața violenței poate fi un mediu al calității, eficienței și performanței și poate conduce la atingerea obiectivului strategic al României Educate.
