Societatea românească pare a se afla din nou la un moment de cotitură, în care men­ta­litățile care ne-au adus în starea actuală și care arătau greu de clintit par a fi zdruncinate de o generație tânără crescută și educată într-un mediu mai puțin institu­ționalizat și, implicit, mai puțin controlat. O generație a comunicării instantanee și a acțiunii imediate, ale cărei deziderate vor genera o societate cu o arhitectură nouă, mult mai flexibilă și mai adaptată nevoilor sale. Din păcate, în acest tumult, învățământul românesc a fost prins din nou pe picior greșit, funcționând în continuare inerțial sau conjunctural („după ureche“). Acum, mai mult ca niciodată, se impun schimbări radicale în sistemul de învățământ, și, paradoxal, starea de întârziere de care am pomenit ar putea facilita acest lucru.
Din punctul meu de vedere, redresarea sistemului educațional necesită trei direcții: prima, pe termen scurt, de salvare a sistemului de învățământ; a doua, de elaborare a unei strategii educaționale pentru următorii 20 de ani (SE-20), și a treia, de elaborare a instrumentelor necesare aplicării SE-20 (Legea educației, Statutul personalului didactic etc.);
Primele două direcții ar trebui demarate în același timp și cât mai curând, a treia fiind, evident, o continuare a celei de-a doua.
Pentru prima direcție e necesară identificarea segmentelor funcționale din sistemul de învățământ și sprijinirea lor prin corectări ale legislației existente.
Pentru unitățile școlare astfel vizate trebuie acordată autonomie maximă în limitele legislației actuale (curriculară, financiară, administrativă, în selecția personalului didactic și a elevilor, în numirea organelor de conducere «CA și directori» ș.a.);
Substanța acestui model o constituie strategia educațională, care ar trebui să includă și următoarele obiective:
– declararea sistemului de învățământ ca domeniu vital pentru siguranța națională;
– întărirea caracterului național al sistemului de educație;
– stabilirea intereselor statului în educație și, în consecință, fixarea obiectivelor și a duratei  învățământului obligatoriu, precum și a obligațiilor statului în sistemul de învățământ.
În esență, învățământul obligatoriu, care trebuie să fie și gratuit, trebuie să aibă în vedere formarea de buni cetățeni, cu moralitate impecabilă și cu competențe de comunicare și profesionale care să le permită integrarea socială optimă.
Sfera învățământului centralizat, care permite o organizare de tip „industrial”, ar fi bine să fie restrânsă la anumite părți ale învăță­mântului obligatoriu, urmând ca în restul sistemului să aibă loc diminuarea rolului MECS și al inspectoratelor școlare, în paralel cu creșterea autonomiei școlilor și a responsabilităților organelor de conducere ale acestora (CA, directori).
În acest spirit ar trebui încurajate extinderea și dezvoltarea învățământului preuniversitar particular.
Dacă evaluările de orice fel ar fi externalizate către organisme independente și credibile, s-ar obține măsurarea unitară a performanțelor elevilor, dar și ale unităților școlare, formându-se un mediu concurențial sănătos și stimulativ în același timp.
Cadrul didactic, în calitatea sa de actor principal al demersului educativ, are nevoie de repoziționarea statutului său social astfel încât, alături de alte categorii profesionale (medici, juriști, militari), să constituie modele într-o reașezare stimulativă a ierarhiilor sociale.
Învățământul trebuie să redevină un instrument primar de ierarhizare socială. În acest sens, se va evita generalizarea învăță­mântului liceal și mai cu seamă a celui universitar (pentru conti­nuarea școlarizării elevilor care nu urmează studii liceale trebuie găsite alternative educaționale).
Pentru ca sistemul de învă­țământ să se poată adapta în timp real schimbărilor din lumea de azi, ar fi util să existe o categorie de școli cu un grad ridicat de auto­nomie administrativă și curriculară (școlile „deschizătoare de dru­muri”), veritabili vectori ai acestuia în interiorul unei societăți tot mai imprevizibile, experiența acestora urmând a fi probată în „școli pilot”, iar apoi extinsă la nivelul sistemului.
Observație: pentru ca acest demers, de redresare a sistemului educațional, să fie un succes, e necesar (nu și suficient!) ca educația să devină o temă principală de dezbatere publică, iar ideile bune, care nu vor întârzia să apară, vor avea în acest fel și susținerea celor care va trebui să le aplice.
Prof. George CAZACU, Președintele Alianței Colegiilor Centenare