O privire

Martori colectivi, desigur, fiecare dintre noi pe cont propriu, la o istorie națională contemporană bulversantă – o istorie avându-și rădăcinile cele mai apropiate într-o societate totalitară expulzată violent, pe când era un decembrie anapoda de cald, însă etalând un prezent politic și social în care o parte din urmele vechilor mentalități și habitudini, anterioare absolutismului ideologic, nu s-au șters definitiv, dimpotrivă, par a se transmite, involuntar, generaționist și (aș spune) genetic, în pofida scurgerii spre înainte a deceniilor –, nu ne putem reprima un sentiment ciudat, cu atât mai mult cu cât orice sfârșit de an și orice început al unuia nou ne îndeamnă spre recapitulare și bilanț.

Acest sentiment, greu de tradus prin cuvinte ori imagini și, de aceea, cu atât mai greu de înțeles, se poate lăsa aproximat printr-o simplă comparație. Este ca atunci când, slăbindu-ți vederea din felurite pricini (în mod cert, odată cu acumularea anilor și cu obosirea, firească, a ochilor), lucrurile, chiar și cele mai apropiate, la fel ca și acelea mai îndepărtate, începi să nu le mai vezi bine, să nu-ți mai apară înaintea privirii cu aceeași claritate ca în anii, de regulă mai mulți, trecuți. Atunci recurgi la oculist, te programezi la un consult și-ți îmbogățești zestrea obiectelor strict personale, de uz imediat, cu o reușită (nu atât din unghi estetic, cât mai ales din cel oftalmologic) pereche de ochelari. După eforturile oculistului de a-ți identifica, absolut precis, dioptriile, reușești să vezi din nou realitatea exact așa cum este ea: nici mai aproape, nici mai departe, nici cu contururile în ceață, nici ca la microscop. Doar și exact așa cum și atât cât este ea, realitatea, nedeformată ca dimensiuni și nici de culori vane ori întunecată până la înnegrire.

Când privim societatea de azi, cei mai mulți dintre noi trăim același sentiment de confuzie (străbătută, uneori, de pulsiuni de uimire), ca atunci când privirea ni se încețoșează. Ca atunci când ceea ce vezi nu mai este ceea ce, într-adevăr, este, există în realitate, ci îți apare sub priviri ceva nelămurit, imprecis, cu contururi pierdute, indistincte între obiecte, alteori în tușe îngroșate, acelea care nu fac decât să se confunde, să se amestece și mai mult tot ceea ce ne apare în fața ochilor.

Dacă, în cazul vederii, soluția oftalmologică este, evident, și singura, și cea mai bună, nu același lucru se întâmplă în cazul unei societăți. Aici, lucrurile stau, de fapt, exact invers. Nu cel care este, ca simplu cetățean, parte și martor al societății contemporane nu vede bine ceea ce se întâmplă, ci tocmai societatea, ca an­samblu funcționând politic, este cea care nu ar trebui să fie cum este și cum ni se înfățișează: și anume, o mulțime browniană de forțe contrarii, care se înfruntă, se confruntă, se ciocnesc acerb, deși (a)par impulsionate de aceleași resorturi, deși urmăresc aceleași ținte și vădesc aceeași putere, aceeași intensitate, același im­pact.

Luăm și dăm exemplul domeniului educației (cel mai apropiat de destinul biografic, uneori și profesional, al fiecăruia dintre noi: cu toții am trecut prin școală). În anul în care, după un interval de așezare și sedimentare relativ consistent (peste un deceniu, mai exact ­doisprezece ani) de la ultima reglementare legislativă a domeniului, este elaborat și validat un nou set de legi ale educației, o parte considerabilă dintre cadrele didactice vizate de noile reglementări – așadar, tocmai categoria socio-profesională făuritoare a tuturor stadiilor și formelor de educație instituțională din ori­ce țară – iese și rămâne, la noi, în stradă, zile, chiar săptămâni bune, clamându-și, acolo, în modul cel mai justificat, drepturile salariale și contestând tocmai modul în care societatea românească de azi apreciază – reflectată în remunerația bu­getară – poziția profesională, reglementa­tă prin noua lege, și importanța fiecărui cadru didactic la edificarea, prezentă și viitoare, a societății. Or, înseși legile educației erau destinate și aveau obligația, expresă și morală, prin prevederile lor de principiu, dar și prin anexele lor și prin normele de aplicare, să preîntâmpine orice nemulțumire în acest sens, inclusiv din punct de vedere salarial, astfel încât să nu se mai producă, prin efectul legii, nici un fel de convulsii sociale.

A învăța

Elevii noștri, cei de azi, cei de ieri, la rândul lor au ieșit, de mai multe ori (desigur, nu doar anul trecut sau la începutul acestui an), în stradă: unde, în altă parte, decât în fața ministerului de resort? Căci ei nu au tractoare, camioane și capete de tiruri, cu care să blocheze traseele rutiere. Iar până la refuzul generalizat, colectiv, al elevilor și studenților – putem vorbi, oare, de grevă, în sensul dreptului muncii? –, de a mai merge la școală sau la universitate nu s-a ajuns, din fericire, încă, la noi. Până acum. Și sperăm, din toată inima, să nu se ajungă vreodată: la paralizarea învățământului, din cauza refuzului elevilor sau al studenților – nu al cadrelor didactice, de această dată – de a-și mai continua activitatea și împlini menirea.

Este bine să fim atenți la următorul lucru. Elevii (și studenții la fel) care refuză să mai accepte lipsa îndeplinirii obligațiilor revenind autorităților școlare sau administrativ-politice nu sunt cei care nu se duc la școală, care pleacă (fug, chiulesc) sau lipsesc, mai mult sau mai puțin masiv și mai mult sau mai puțin motivat, de la ore, de la cursuri. Refuză să mai ac­cepte compromisurile și jumătățile de măsură, din partea oricărei autorități, nu cei care nu iubesc școala sau cei care, oricum, sunt ținuți de ea departe și puși la cu totul alte munci decât aceea, unică și fundamentală, de a învăța. Refuză să mai accepte incorectitudinea administrativă și profesională, lipsurile de tot felul (retoric motivate și frumos ambalate argumentativ de către cei care le provoacă), refuză, într-un cuvânt, să mai fie văduviți de unul ori altul dintre drepturile lor tocmai cei care sunt mereu prezenți la școală, cei care o iubesc și simt permanent nevoia să învețe, să fie învățați în ambele sensuri: să fie învățați de către profesori, deci profesorii să-i învețe, și, astfel, la rândul lor, elevii să ajungă, ei înșiși, cu adevărat învățați.

Atracția și refuzul școlii. Aceștia ne apar ca polii realității generice denumite școlare. Școala, în ansamblul ei, de la corpul profesoral și activitățile desfășurate zilnic sau periodic în cadrul ei, până la clădirea materială, propriu-zisă, a școlii (cu intrări-ieșiri unice sau, dimpotrivă, separate pentru cadrele didactice, res­pectiv elevi, cu toalete și instalații co­­respunzătoare, cu săli și cabinete, inclusiv medicale, cu laboratoare și ateliere multi­funcționale, dotate pentru secolul XXI, cu bibliotecă, mai mult sau mai puțin vastă, și – de ce nu? – cu unul sau mai multe cluburi pentru timpul liber și pentru creativitatea elevilor, nu mai spun a studenților), este cea care te atrage pe tine, ca elev ori student, și tot ea, școala, este cea care, dincolo de un motiv concret sau altul, te face să n-o (mai) dorești, s-o eviți, să cauți să scapi de ea, pentru o oră, pentru o zi, pentru o săptămână, pentru un an ori pentru ani. Sau pentru totdeauna.

Școala înseamnă profesori și elevi sau studenți, școala înseamnă viața dinăuntrul ei: ca într-un laborator uriaș, ca ­într-un stup imens, de copii, de tineri, de adulți, ca un furnicar de oameni care intră, rămân, stau, ies zilnic, pleacă și re­­vin an de an. Școala înseamnă activarea sistematică, în conformitate cu princi­piile fundamentale și normele științelor educației și psihologiei școlare, a func­țiilor intelectual-cerebrale, bio-fizice și, nu mai puțin, a reflexelor și deprinderilor social-colective ale copiilor și tinerilor, primii aduși de părinții lor fie direct din familie, fie de la grădi. Școala înseamnă a învăța – în ambele sensuri: pe cineva și tu însuți –, iar pentru profesor (ca vechi termen, generic uzual și simplu), exact ca și pentru părinte, nu există un sens mai înalt al existenței lui publice și personale și, totodată, nu există o satisfacție mai profundă decât aceea de a făuri, cu mâinile proprii (care sunt mâinile minții), din fiecare elev, apoi din fiecare student, precum sculptorul mitic grec de odinioară, Pygmalion, dintr-o statuie rece de piatră, o ființă vie și întreagă.

Istorie

Ne întoarcem la istorie (la „fapte“, adică la evenimentele ei concrete, factuale: de aici litera minusculă a substantivului), despre care am vorbit în primele noastre rânduri de mai sus. Atât la istoria de azi, din anii cei mai apropiați ani de prezent, cât și la istoria revolută, cu care, totuși, am fost contemporani, oricât de îndepărtați ne par acum acei ani, iar noi înșine, oricât de fragezi pe atunci.

Erau anii, tulburi, aberanți ca sens și rămași a fi cunoscuți, azi, doar din cărțile de istorie și din volumele memorialistice, când, în plină iarnă, cadrele didactice (sintagma tehnică utilizată de autorități și în literatura de specialitate) intrau la ore, la cursuri, indiferent de școală sau de universitate, și stăteau așa, la catedră sau în bănci, cu hainele de afară pe ei, renunțând, împreună cu elevii sau studenții, la cuierele din sălile de clasă, din cabinete și laboratoare, din amfiteatre, ca la niște accesorii inutile. Atunci, cozile de înscriere la examenul de admitere în facultate se întindeau pe zeci și zeci de metri lungime și câțiva lățime, în stradă. Sălile ge­meau de candidați, oricare ar fi fost alegerea lor: de la medicină la politehnică sau de la arte plastice, teatru și cinematografie la universitate. Mai rar decât ulte­rior, dar și pe atunci consistent, elevii excepționali (mai ales în sensul etimologic al termenului: de excepție) se întorceau de la olimpiadele și concursurile internaționale – cât li se permitea să ajungă acolo – cu premii de invidiat. Condițiile grele, concurența acerbă, constrângerile politico-ideologice impuse de dictatura partidului unic aveau, în aceste cazuri de excepție, un inexplicabil – cel puțin, în aparență – efect neașteptat: as­cuțeau voința individuală și rezistența colectivă la toți factorii de presiune și restrângere, stimulau, tocmai în pofida durității regimului de viață oferit, performanța individuală și „biciuiau“ (dacă pot spune așa, desigur metaforic), reușita în viață, în viitoarea carieră personală.

Trecând, cum se spune în basm, ca vântul și ca gândul, peste deceniile imediat următoare ieșirii din labirint, ce privire ne întâmpină, acum și aici, în același spațiu mirific al primului drum instituțional în viață, cel oferit de școală? La privirea cea mai de sus, observăm, pe baze statistice (pe care doar le invocăm în aceste rânduri, nefiind locul să le și ci­­tăm), de la un an școlar și universitar la altul, un număr din ce în ce mai mic de elevi absolvenți: ai claselor primare, ai gimnaziului, ai liceului, ai universităților. În schimb, logic și „firesc“, se constată un număr, corespunzător proporțional, al celor care renunță la școală: spre exemplu, al studenților de anul I care, în loc să dorească să continue și să absolve ciclul de studii respectiv (licență, masterat, doctorat), abandonează facultatea, secția, universitatea. Și am luat exemplul celor mai puțini semnificativi numeric dintre cei înscriși la o formă oarecare de învățământ. Toate statisticile organismului de asigurare a calității învățământului din învățământul superior (celebrul acronim ARACIS) indică, pentru fiecare domeniu de studii, o rată mai mult decât îngrijorătoare a abandonului universitar: între input (numărul de admiși în facultăți) și output (numărul de absolvenți ai celor trei cicluri de studii superioare) se deschide, în zilele noastre – în (de)plină istorie contemporană –, un gol din ce în ce mai larg.

Lăsând, din necesare motive de spațiu, în afara discuției celelalte aspecte de conținut și organizatorice – mai ales, de pildă, tot ce se referă la condițiile de viață și de studiu oferite de învățământul ro­mânesc de azi, de la cel preșcolar timpuriu până la învățământul post-­universitar și post-doctoral, altfel și plastic spus, de la toaleta din fundul curții până la dotarea cu aparatură electronică și programe informatice –, două realități zguduie din temelii așezarea actuală a domeniului învățământului românesc contemporan, ca temelie a educației naționale.

Pe de o parte, rezultatele, cu totul ne­­mulțumitoare, și din ce în ce mai slabe, mai descalificante, ale elevilor noștri, de vârstă aproximativ liceală, la testele in­ternaționale acronimic denumite PISA. Aceste teste și rezultatele lor, despre care există deja o literatură de specialitate aprofundată, vorbesc despre incapacitatea unei majorități semnificative a elevilor români, din segmentul de vârstă se­­lectat, de a înțelege și aplica în mod creator, nu reproductiv, un set anume de cunoștințe asimilate în școală. Exagerându-se, totuși, și generalizându-se constatarea statistică – certificată de analizele europene de specialitate –, s-a ajuns la concluzia că școala românească de azi nu mai reușește să ofere, ca produs rezultat al tuturor eforturilor educaționale implicate, un elev absolvent superior nivelului elementar al analfabetismului funcțional. Afirmație supradimensionată prin extrapolare, dar dezvăluind un miez de adevăr imposibil de contestat, în fața probelor statistice reprezentate de teste și de rezultatele lor.

Pe de altă parte, întorcându-ne la universități, etalonul performanțelor în materie de calitate a învățării și cercetării este reprezentat de clasificările multicriteriale oferite de organismele academice autorizate în elaborarea de clasamentele internaționale (ranking este termenul de specialitate utilizat în domeniu, ca instrument și rezultat, extrem de complex, al evaluării comparative). Și în acest caz, literatura de strictă specialitate este vastă și de maximă credibilitate, fiind re­­zultatul unor analize tipologice comparative sprijinite de informațiile oferite de universități și verificate prin sisteme informatice de cea mai înaltă performanță. De mai mulți ani încoace, rezultatele acestor analize și interpretări multi­criteriale nu mai satisfac exigențele unei plasări meritorii și, cu atât mai pu­­țin, de vârf (de top) a universităților ro­mânești, în funcție de finalitățile urmărite de acestea. Mai mult decât atât, în ul­­timii ani, prezența celor mai valoroase universități românești abia dacă atinge poziția 1.000, sau în jur, sau chiar cu mult după aceea. În alte cazuri precise, prezența în ranking-uri a unei universități din România sau a alteia se transformă într-o regretabilă absență.

În loc de încheiere

Dacă învățământul, în orice țară a lumii, este oglinda, nedeformată și ne­­mincinoasă, a stării unei națiuni, din un­­ghiul de vedere și din perspectiva nivelului dezvoltării intelectuale a resurselor umane existente, dacă, mai simplu spus, învățământul, procesul educațional în ansamblul său nu este altceva decât oglinda realității prezente a societății care își furnizează, formează și gestionează propriile forțe de producție și de re-generare, atunci ne apare limpede că orice – pretinsă și declarată – reformă a învățământului trebuie să pornească de la o reformă a vieții societății și să se sprijine pe ea. Nu schimbările dau esența unei reforme. Ele o favorizează, ele îi permit să existe. Reforma înseamnă, într-adevăr, schimbare, dar nu este, în profunzimea esenței sale, doar o schimbare sau un șir de schimbări, mai mult ori mai puțin aleatorii.

Se încearcă – de fapt, se experimentează –, de decenii, diverse reforme ale învățământului românesc. Lipsite de solul vital al reformării societății înseși, astfel de doar clamate reforme ale învățământului dispar, se volatilizează, ca pure și simple experimente ce sunt, din realitatea educațională, ca și din viața societății, împreună cu miniștrii care au aspirat și visat la ele. Or, reformarea societății, schimbarea de profundis a temeliilor – economice, sociale (reflectate juridic), culturale și, deloc în ultimul rând, moral-spirituale – ale unei națiuni, ale unei societăți aflate în plină evoluție istorică sincronă cu dinamica mondială, reprezintă un proces de durată, adânc și în spirală. El presupune o înaintare spre viitor, dar una care nu șterge urmele Istoriei naționale, ale trecutului și tradiției acesteia, ci le preia selectiv, le fructifică în mod creator și le adaptează prezentului.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 49-50