Sugeram într-un  număr mai vechi al revistei o revenire asupra unei teme care angaja profesorii, părinţii, elevii, deopotrivă, pornind de la cele câteva zeci de evenimente care au loc zilnic în şcoala preuniversitară: conflicte între elevi, conflicte între elevi şi profesori, dispute între profesori şi părinţi, uneori degenerând, comportamente greu de înţeles ale profesorilor. Însemnarea de azi nu se constituie însă într-o revenire la acea „radiografie“ a unei stări de fapt dintr-o şcoală bucureşteană. (Amintesc aici, pentru curioşi, că fragmentul din finalul articolului privea comportamentul unui număr important de profesori dintr-o cancelarie, văzut prin prisma unui elev şi a unui părinte-mamă; întârzieri la ore sau ore care nu se fac, teste care se dau, dar nu mai ajung la elevi, profesori care folosesc telefonul în timpul orelor sau… stau de vorbă. Etc.)
Însemnările de azi mi-au fost sugerate de un tânăr prieten sociolog cu ajutorul căruia am încercat să înţeleg, la începutul acestui an, unele comportamente (ale elevilor, profesorilor, părinţilor) care par a nu se mai plia pe imaginea clasică a şcolii, dar nici pe ceea ce în momentul de faţă am putea defini ca fiind o imagine acceptabilă a şcolii. Ei bine, după un număr de observaţii reciproce, faţa prietenului meu s-a luminat şi, la un moment dat, mi-a spus: „Ce vrei, domnule, trăim într-o societate de consum, şcoala însăşi preia modelul!… Ai în faţă «o şcoală de… consum»!“
Dar cum poate o şcoală să fie „o şcoală de… consum“?! am întrebat… Prietenul meu sociolog nu mi-a răspuns la întrebare, lăsându-mă cu ochii în soare, cum se spune.
Rămâne, mi-am zis, să mă descurc singur şi am reiterat întrebarea pentru mine: „Şcoala de azi este/tinde să devină o… şcoală de consum“?!…
Mi-au trebuit câteva zile ca să înţeleg câte ceva din „revelaţia“ tânărului sociolog. Iar propria revelaţie s-a produs pornind de undeva mai de… sus, întrebându-mă mai întâi dacă ceea ce se cheamă azi„cultură“ a devenit ea însăşi o „cultură de consum“?!… Răspunsul a fost afirmativ, măcar şi pentru faptul că formatul spectacolelor de orice tip, al cărţilor, a căpătat ceva ce nu avea ieri. Până mai ieri, formatul nu prea conta. Azi sunt tentat să spun că formatul e tot atât de important ca şi cuprinsul, conţinutul… Mi-am amintit, de pildă, că în vară am fost în Piaţa Constituţiei la un spectacol „clasic“ în aer liber (nu, nu la Andre Rieu!), iar după un timp am observat aerul degajat al celor din jurul meu: aproape fiecare spectator venise însoţit de un produs al… societăţii de consum. Şi consuma „produsul“ în timpul spectacolului. Evident că am fost puţin contrariat, fiindcă în mintea mea receptarea esteticului presupune o anume ţinută. Când e vorba de muzica „grea“, clasică, e cumva ca la biserică: nu te duci acolo în costum de baie – exagerez situaţia, fireşte –,  ci pregătit, în aşteptarea unei anume concentrări, a unei anume intensităţi a trăirilor, a unei stări de catharsis… Aşa se face că acolo, la spectacol, m-am gândit, pentru prima oară, că  mă confruntam în fond cu trăiri de… „consum“. Eram  uşor derutat, fiindcă nu-mi fusese clar până atunci ce ar fi putut însemna o… trăire de consum. Apoi am avut în faţa ochilor, pe neaşteptate, imaginea omului societăţii de consum. Vedeam în faţa ochilor un supermarket strălucitor, un mall cu produse de o bogăţie incredibilă şi care te subjuga cu totul şi te obliga la trăiri standard… Vedeam, cu alte cuvinte, cum consumatorul de azi, omul cu cărucior adică, se mişca  mecanic pe lângă alte chipuri, impersonale, ca şi el de fapt…
În vară, la sfârşitul spectacolului „clasic“, am fost tentat să întreb în dreapta şi-n stânga ce le-a plăcut acelor oameni – acelor oameni care nu erau totuşi oameni comuni, având sigur o anume cultură –, dar am avut bănuială că-mi vor spune cum că totul a fost „super“: vocile, luminile, atmosfera (degajată, desigur, de entertainment), iar eu când aud cuvântul „super“ mă… enervez.
Probabil că spectacolul le plăcuse, îl receptaseră în felul lor desigur, biletele erau destul de „piperate“ ca preţ, şi nu avuseseră în faţă o… tragedie care le-ar fi stricat starea de bine, le plăcuse, pur şi simplu… Aşa cum şi eu trăisem anume stări, momente; fiecare, aşadar, în felul său fusese mulţumit, deşi cineva ar fi putut spune că aparţineam unor lumi diferite, măcar pentru faptul că  eu erau singurul din jur care nu… consumasem nimic. Eu nu eram însă un produs-model al societăţi de consum.
Experienţa s-a repetat spre sfârşitul anului la Sala Radio, la un concert de muzică veche. Cu foarte mulţi tineri. Aproape totul timpul cineva a intrat şi a ieşit din sală, iar altcineva s-a simţit uşor însetat şi a desfăcut sticla cu suc sau cu apă minerală. Totul atât de firesc!…
Dar să lăsăm astfel de considerente şi să încercăm să răspundem la întrebarea dacă nu cumva criza actuală a şcolii, criza ei de fond, nu survine tocmai din faptul că şcoala nu a devenit încă suficient o „şcoală de consum“, o şcoală-mall, a plăcerilor şi a libertăţilor. Să faci ce-ţi place!, iată idealul lumii de azi… Şi, e adevărat, dacă te străduieşti un pic, poţi să vezi semnele… „şcolii de consum“: elevii nu mai poartă uniforme, etalarea vestimentaţiei ocupă mult timp şi loc în mintea lor, semn al tipului de societate în care ei trăiesc. Mai mult, în timpul orelor, elev fiind, dacă te plictiseşti, poţi să deschzi discret telefonul şi, mai pe ascuns, mai direct, poţi filma ceva, spatele colegei de exemplu, sau geamul, mai discret proful, căci încă nu e voie. Şi dacă tot te plictiseşti, poate să ţi se facă şi sete şi să deschizi o sticlă cu suc sau cu apă minerală, între identificarea a două metafore sau a două planuri narative, şi la fel,  dacă ţi-e foame, poţi, tot aşa, mânca ceva, fără mari probleme, fiindcă proful se face că nu te vede! Poţi mânca o ciocolată de la bufetul şcolii, nu?!… Fiindcă o şcoală fără un bufet nu mai are niciun farmec. Cum să progreseze societatea, dacă noi, vreme de cinci-şase ore, cât stăm la şcoală, nu… consumăm nimic?!…
Iar în pauză, dar şi în ore,  putem să ne facem selfie!… Păi, asta nu doar că avem voie, dar e chiar ceea ce ne şi îndeamnă primul modul al noului nostru manual de limba română de clasa a V-a. Fiindcă în societatea de consum totul e imagine, iar identitatea noastră este, fireşte, cea pe care ne-o construim singuri cu imagini, şi mai puţin cu fapte… Adică suntem suma de selfie pe care, eventual, o putem pune şi pe FB… Cealaltă identitate, cea un pic mai adâncă, mai complicată, nu cea obsesiv-fizică, ci cea în curs de formare, despre aceea nici nu se ştie bine dacă mai există; aceea e mai complicată, mai abstractă, nu-i pentru vârsta noastră şi, la urma urmei, nu mai e pentru nicio vârstă şcolară. Identitatea culturală, morală, imaginea trecutului adică, aceste lucruri trebuie lăsate în voia lor: trecutul cu trecutul, prezentul cu prezentul…
P.S. În sfârşit, pot răsufla uşurat. Am descoperit încă o dată că şcoala cea veche, înţepenită în cadrele unei lumi neinteresante, tinde să se schimbe, să se reformeze cu adevărat; să devină adică, vorba amicului, o „şcoală de consum“. Sau o şcoală-mall, cum ne propune un link de pe o reţea de socializare!… O şcoală uşurică, plăcută şi facilă, din care trebuie să scoatem cu forcepsul tot stresul, fiindcă lumea de azi, şi noi elevii mai mult decât această lume, copiii cu drepturi care suntem, trăim în zodia frumoasei şi dulcei cantităţi şi avem oroare de toate discuţiile astea despre sensurile şi responsabilităţile vieţii, despre tot ceea ce e grav, plictisitor (de aceea textele grave, serioase, clasice nu mai au ce căuta în programele şi manualele noastre!). Ceea ce conteză suntem doar noi şi plăcerile noastre. Şi, desigur, selfie, ceea ce, filosofic vorbind, înseamnă… cunoaşte-te pe tine însuţi!…
P.P.S. Perfid, acest prieten sociolog a aruncat „piatra“ şi a plecat, lăsându-mă pe mine, nespecialistul, să încerc  să înţeleg cum ne îndreptăm către un nou şi supermodel educativ, pe care unii refuză să-l vadă şi să-l accepte. Vivat „educaţia de consum“. Vivat „şcoala ca un mall!“
Adrian COSTACHE