Comedia e comedie. Comediile se pot clasifica în inspirate şi mai puţin inspirate. De aici şi rata lor de succes. Cum ar veni, ratingul din zilele noastre! Am intrat în anul de graţie 2017 şi ne‑am găsit în mijlocul unei comedii de prost gust. Dacă am fi fost acceptaţi doar ca spectatori, lucrurile nu ar fi fost foarte grave. Chiar dacă ţi‑ai plătit biletul – cu vârf şi îndesat –, poţi să îţi iei pălăria şi să pleci. Se întâmplă însă să fim distribuiţi în roluri, fără putinţa de a refuza sau de a ne alege replicile. Tumultul, stârnit de… unul care a aruncat o piatră în baltă toamna trecută, se propagă amplificat în vieţile noastre. Şi aşa destul de bulversate!
Aşa că cer scuze pentru introducerea stângace şi cam lungă şi trec la clarificările pe care le consider absolut necesare. Nu e vorba deloc despre manifestările din stradă (sic!). Nu mă interesează. Nu e vorba de războiul politic ce macină România zilelor noastre. Din nefericire, nu am nicio pârghie să îl opresc. Nici calificarea, nici poziţia necesară.
Comedia de care vorbim are legătură strict cu sistemul naţional de educaţie şi cu urmările pe termen lung ale unui concurs anapoda.
Iniţiatorii „schimbării“ au plecat. Meargă cu Dumnezeu!
Concursul pentru ocuparea posturilor vacante de director şi director adjunct, în unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, s‑a încheiat. În urma lui au rămas posturi neocupate (în mijlocul anului şcolar), nereguli, contestaţii şi anchete (inclusiv DNA). Păi? Corpul de control al ministrului a sesizat numeroase nereguli. Ministrul, de fapt ex‑ministrul, a luat cunoştinţă de existenţa acestora şi a decis că nu este necesară o acţiune administrativă. Bine! Lucrurile, în cazurile respective, au rămas în coadă de peşte. Sigur că metodologia a generat multe dintre acestea. Dar cui i‑a păsat?
Rezultatele au fost validate în consiliile de administraţie ale inspectoratelor şcolare judeţene. Au fost emise deciziile de numire şi distribuite titularilor. A mai trecut ceva timp şi lucrurile au continuat, conform scenariului. Directorii au semnat contracte de management educaţional. Contracte în care părţile sunt directorul şi inspectorul şcolar general. Contracte STAS. Predefinite. Redactate de gândirea luminoasă a unor slujbaşi calificaţi în… Chiar nu ştiu ce calificare au avut. Ştiu doar că un contract se adaptează părţilor contractante şi situaţiilor concrete. Dacă părţile contractante nu pot muta o virgulă, indiferent dacă e vorba de director, director adjunct, de grădiniţe sau colegii naţionale… o fi în regulă? După umila mea părere, nu prea. Dar cred că au trecut vremurile în care ne‑am obişnuit cu lozinca „Părerea ta contează“.
S‑au dus! Şi acum contează părerile, dar numai părerile unora. Citim contractul şi aflăm că directorul are obligaţii faţă de unitatea şcolară pe care o reprezintă, faţă de inspectoratul şcolar – fiind subordonat direct inspectorului general – şi faţă de MEN, instituţie care nu este parte în contract. Ei, mai greşeşte omul!
Bun. Contractul este util, având în vedere necesitatea responsabilizării mai accentuate a actului de management.
Lucrurile evoluează, urmărind acelaşi scenariu, şi directorii vor semna – şi cu primarii localităţilor în care se află şcolile – un contract de management administrativ‑financiar.
Al doilea contract este, de asemenea, prefabricat. Municipiu, oraş sau comună, nu contează. Contractul e contract! Există totuşi opţiuni la îndemâna directorilor. De fapt, acestea sunt „decât două“: semnează sau nu semnează!!!
Ce mai vedem? Conform celor stipulate în cel de‑al doilea contract, directorul are obligaţia „să solicite suplimentarea fondurilor alocate iniţial, indiferent de sursa de finanţare, cu prilejul rectificărilor bugetare, în vederea acoperirii tuturor categoriilor de venituri şi cheltuieli deficitare“.
Nu e o glumă. Se poate verifica. După ce vă veţi convinge că formularea cu pricina face parte din contractul‑tip, elaborat în epoca tehnocraţilor, veţi înţelege probabil de ce pentru 20% din posturile publicate nu au fost candidaţi. Veţi înţelege situaţia în care se află directorii de şcoli din cauza unei legislaţii în care logica are tot mai puţin loc.
Directorii sunt verificaţi şi pot fi amendaţi de ISU, ITM, DSVSA, Poliţie, Poliţia locală, SSM, de Protecţia Copilului, Protecţia Mediului şi de cine mai are chef. Cu toate că majoritatea şcolilor nu dispun de personal calificat în niciunul dintre aceste domenii şi nu au, mai niciodată, fonduri pentru realizarea standardelor solicitate.
E adevărat că respectivele instituţii au destul de multă înţelegere faţă de unităţile şcolare, dar asta funcţionează doar până la producerea unor evenimente. De acolo încolo, actele vorbesc.
Deocamdată, directorii semnează contracte în baza cărora sunt răspunzători doar în faţa primarului şi a inspectorului şcolar general. Va urma?
Ioan ARDELEANU