Educația reprezintă o temă care este în permanență de actualitate, complexă și convulsivă deseori. Ca în fotbal, există o serie de suporteri, o și mai mare masă de comentatori și este atotcuprinzătoare din punctul de vedere al impactului. Și, vorbind despre impact, nu putem să nu ne întoarcem cu admirație către cuvintele lui Mihail Kogălniceanu, mai actuale decât poate ne-am dori: „Dacă țara trebuie să aibă un loc în concertul Europei, apoi nu va putea ajunge prin industrie, nici prin comerț, decât numai prin învățământ“.

Deseori, pentru a justifica opinii și decizii, se invocă realități și paralelisme cu sisteme educaționale specifice diferitelor state ale lumii. Bunele practici sunt invocate și tind să devină modă, însă este de preferat ca educația să fie la modă, nu o modă în sine. Este o realitate – până la proba contrarie – că timpul are un curs linear. Acceptând această curgere rectilinie, nu putem să nu ne întrebăm câte istorii sunt recursive? Mai ales cele care țin de educație și învățământ. Dar ne putem întreba, la fel de bine, și câte dintre practicile actuale nu sunt decât cosmetizarea unora mai vechi.

Mutatis mutantis, prezentul articol își propune să inaugureze o serie mai amplă de cercetări, apărute sub semnătură co­­lectivă, centrate pe sistemul național de învățământ, privit din perspectiva evoluției cadrului legislativ. Grupate din punct de vedere tematic, articolele se consti­tuie, pe de-o parte, ca studiu metodologic axat cu prioritate pe domeniul de competență al Serviciului Dezvoltare Curriculum din cadrul Centrului Național de Politici și Evaluare în Educație. Pe de altă parte, articolele își propun să contextualizeze, din punct de vedere istoric și social, sistemul național de educație, așa cum se reflectă în parcursul său organic, timp de aproape două secole, de la apariția primelor documente legisla­tive la începutul secolului al XIX-lea până în prezent. Acceptând că „educația nu este răspunsul la întrebare, educația este calea spre răspunsul la toate întrebările“ (William Allin), menționăm ab initio că cercetarea pe care o propunem are limitele sale inerente, obiective și subiective deopotrivă.

Premise istorice. Geneza modernității românești

De la 1829, anul semnării Tratatului de pace de la Adrianopol, încheiat la 2/14 septembrie între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, și până la 1848, anul Revoluțiilor burgheze, Principatele Române au fost supuse unor serii de transformări ireversibile, cu impact major la nivel social, cultural, economic, politic. Cu un an înainte, în 1828, după instalarea ocupației ruse, administrația celor două Principate a fost preluată de cadre mili­tare, dintre care cel mai important rămâne generalul de infanterie Pavel Dmitri Kis[s]eleff (numele s-a fixat în limba ro­mână contemporană sub grafie franceză), care a ocupat funcția de președinte plenipotențiar al celor două Divanuri, în perioada 1828-1834. Politica adoptată de acest înalt funcționar public, în pofida ambițiilor anexioniste manifestate de Rusia, s-a înscris pe o linie a moderației și a spiritului reformator. Emanciparea socială și politică a Principatelor dunărene trebuia să fie un model și pentru celelalte popoare balcanice, consecință a binefacerilor protectoratului rusesc.

Cea mai de seamă contribuție s-a concretizat într-o serie de documente cunoscute sub titulatura de Regulamente Organice, prima lege protoconstituțională anticipată prin Tratatul de la Kuciuk-­Kainargi (1774) și prin Convenția de la Akkerman (1826). Aceste acte au fost elaborate de o Comisie de reformă constituită ad-hoc, în componența căreia se regăseau 8 mari boieri români, aflați sub conducerea consulului general rus ­Matvei Lvovic Minciaky (care deținea funcția de vicepreședinte), secretari ai comisiei de redactare fiind Barbu Știrbey, viitorul domn regulamentar, și Gheorghe Asachi. În baza instrucțiunilor venite din partea Curții imperiale de la Petersburg, între 1829-1830, după dezbaterile din cadrul Comisiei, proiectul de Regulament a fost adoptat, intrând în funcțiune succesiv, la 1/13 iulie 1831 în Țara Românească, respectiv la 1/13 ianuarie 1832 în Moldova. Deosebite ca formă, dar identice sub raportul principiilor de organizare, cele două Regulamente Organice, structurate pe câte 9 capitole, însumau 444 de articole pentru Regulamentul din Valahia, respectiv 435 de articole pentru cel din Moldova.

Prevederile Regulamentelor Organice se înscriu în cadrul general al Tratatului de la Adrianopol, statuând principiile de bază care privesc organizarea și funcționarea instituțiilor de care se leagă însăși geneza modernității românești: în domeniul juridic se introduce principiul separării puterilor în stat, are loc o reformă administrativă, fiscală, militară și una a învățământului național. Regulamentele Organice prevăd două principii fundamentale pe care se va consolida edificiul sistemului național de educație: limba națională ca limbă de predare la toate nivelurile de învățământ, respectiv caracterul prioritar al școlii publice, ca prioritate a statului de a asigura educația în rândul cetățenilor. Detaliile organizării întregului sistem de educație, stratificat pe patru niveluri (primar, umanioare, complementar și superior), urmau să facă obiectul unor regulamente școlare, re­dactate în 1833 (Țara Românească), respectiv în 1835 (în Moldova).

Doru Dumitrescu – profesor, CNPEE
Ciprian Nistor – profesor, CNPEE
Gabriel Vrînceanu – profesor, CNPEE

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022