În Antologia legilor învățământului din România, reformei lui Spiru Haret de la sfârșitul secolului al XIX-lea i se atribuie o profeție, în sensul că măsurile impuse prin educație nu se vor dovedi niciodată eficiente, atât timp cât nu vor pătrunde în toate straturile societății, cuprinzând, deci, întreaga paradigmă socială și culturală. Această democratizare a educației va viza, cu prioritate, clasa țărănimii. Pentru a face numai o paralelă între vechiul Regat și spațiul transilvan, în familiile ardelenești – povestește Marta Petreu – exista o cutumă conform căreia un singur copil dintr-o familie avea acces la educația din școala primară ca, mai târziu, tânărul din sat cel mai dedicat învățăturii să aibă privilegiul de a-și continua studiile la oraș, sub îndatorirea morală că se va întoarce să profeseze în sat ca viitor notar, învățător sau preot. În mod tangențial, Spiru Haret considera că școala contribuie la -creșterea nivelului de cultură al unei țări, ștergând astfel diferențele dintre mediul urban și rural, dintre centru și periferie. Este factorul de coeziune pe care îl vom regăsi și în ideile lui Titu Maiorescu, spirit enciclopedic al culturii române înzestrat cu vocație critică și pedagogică. Principiile care au marcat reformele lui Spiru Haret au fost determinate de așezarea școlii ca o bază democratică, cum arătam și mai sus, prin realizarea un învățământ unitar, armonios, practic, în strânsă legătură cu nevoile de dezvoltare ale României, aflată în plin proces de modernizare. El a avut în vedere mai mult decât până atunci elevul, prin respectarea personalității acestuia, lucruri care nu se puteau realiza decât prin ridicarea pregătirii educatorilor. Pentru aceasta, Haret a avut în vedere ca, prin reformele sale, să găsească pârghii pentru stabilizarea corpului didactic, să atragă în învățământ personalități marcante ale vieții culturale românești și, în același timp, să completeze educația formală cu cea informală și, ulterior, cu cea de masă.

După cum afirma și Constantin Kirițescu, academician, fost profesor la Colegiul Național Sfântul Sava din București și, o perioadă, secretar general la Ministerul Instrucțiunii: „Dacă prin trecerea sa la Ministerul Instrucțiunii domnul Haret a încris cea mai importantă pagină din istoria învățământului nostru este nu nu–mai pentru că a venit ca cel mai adânc cunoscător al tuturor problemelor învățământului, nu numai că a știut perfect ce are de făcut, dar și pentru că ocupând departamentul instrucțiunii timp de 10 ani, dintr-o perioadă de 14, a avut răgazul trebuitor să-și înfăptuiască metodic și stăruitor ideile, veghind la aplicarea lor și adâncindu-le completările și îndreptările pe care experimentarea lor o indica. Tocmai această continuitate, cum constata unul din biografii ministrului, a dat un caracter unitar, un aspect de omogenitate activității lui Haret“. „Aceste reforme (arăta același Constantin Kirițescu) se înlănțuiesc armonic formând elementele uni vast și unitar plan de organizare“.

Întărind cele de mai sus, însuși ministrul Haret remarca faptul că întregul său plan de reformă reprezenta fie o necesitate socială, fie îndestularea unei necesități sufletești.

În primul mandat (1897-1899), Spiru Haret va pune în practică – pentru învățământul primar – Legea Poni, adoptată în anul 1896, în cel de-al doilea mandat al său, de ministrul liberal cu același nume. De altfel, Spiru Haret fusese unul dintre inițiatorii proiectului de lege, pe care acum îl punea în practică. Ulterior această reglementare legislativă avea să fie amendată prin adoptarea Legii asupra învețemântului primar, primar profesional, primar superior și primar normal din aprilie 1900, publicată în Monitorul Oficial, în aceeași lună.

Legea Poni, de care ne vom ocupa în continuare, a fost adoptată prin înaltul decret regal No. 2.199 din 29 Aprilie 1896 și publicată în Monitorul Oficial No. 24 din 30 Aprilie 1896. Ea cuprindea șase capitole, de la prevederile legate de frecvența obligatorie până la cele privitoare la întreținerea învățământului primar, ce revenea statului (plata salariilor personalului didactic, cazarea corpului profesoral și cheltuielile curente).

Conform legii din anul 1896, școala publică primară era frecventată, în mod obligatoriu, de toți copiii, iar primarii, învățătorii, precum și parohii care nu se vor îngriji de alcătuirea listelor cu viitorii elevi riscau să fie amendați, în mod direct, de către ministrul instrucțiunii. De asemenea, părinții erau datori să cumpere materialul și rechizitele școlare necesare studiului. Clasificarea școlilor primare se făcea în funcție de importanță, în școli primare inferioare și superioare. La Secțiunea I din capitolul al II-lea, Art. 17 prevede un plan-cadru de învățământ, formulat într-o manieră foarte sintetică, unde erau trecute disciplinele școlare, de la catechismul și rugăciunile, noțiuni de drept civic, citirea, scrierea, limba română, aritmetica practică și noțiuni elementare de geometrie, noțiuni de istoria Românilor și de geografie, de sciințe naturale și fisice, de igienă; desemnul, musica vocală, jocuri gimnastice, exerciții militare și, pe cât posibil, lucrul manual și lucrări practice agricole.

Materiile (disciplinele de studiu) vor fi repartizate ulterior pe cele trei cursuri: inferior, mediu și superior, nefăcându-se diferențe, în materie de curriculum, între elevii din mediile rurale, mai defavorizate, și cele din mediul urban. O prevedere interesantă este cea a structurii anului școlar, care debuta la 1 septembrie și se încheia la 15 iunie, structură relativ stabilă păstrată până astăzi.

O atenție deosebită era acordată și învețământului complementar, cu rol de aprofundare a cunoștințelor la materii principale, cum ar fi citirea, scrierea, cunoștințele în materie de limbă română, respectiv de calcul aritmetic. La finalul evaluărilor, elevii primeau anumite certificate. Un aspect interesant îl constituie dezvoltarea școlilor normale, viitoarele licee pedagogice, a căror menire este de a forma corpul didactic al școlelor primare urbane și rurale și a școlilor de aplicație, unde cei care urmau să devină învățători făceau practica necesară unei bune pregătiri de specialitate, iar cursurile durau 5 ani. Un statut aparte îl avea azilul „Elena Doamna“. În legea lui Spiru Haret era reglementat, de altfel, și statutul examenelor naționale pe care trebuiau să le susțină elevii acestor școli normale, constând într-o probă scrisă la 6 discipline, probe orale și de probe de practică pedagogică.

Capitolul IV reglementează drepturile și datoriile corpului didactic primar, care sunt datori – și mențiunea este expresă (art. 64) – să frecuenteze școala regulat, să aplice legile și regulamentele, programele și instrucțiunile școlare, precum și principiile didactico-pedagogice și să aibă o purtare exemplară în societate. Altfel spus, această prevedere legală era dublată de una morală, care fixa rolul și statutul cadrului didactic dincolo de spațiul instituționalizat al școlii.

În raport cu prevederile legii lui Spiru Haret, evidențiem și următoarele elemente care, considerăm noi, reflectă viziunea care a stat la baza organizării și funcționării învățământului (preuniversitar) și care poate fi înțeleasă în sensul spuselor sale:

„Contăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.

Căutăm a face ca învățământul nostru să devină un învățământ național, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească țării noastre, în loc de a ne mulțumi să-l luăm făcut gata, într-un timp și niște condiții care nu mai sunt ale noastre.“

Astfel, în articolul de față, ne axăm pe Capitolul I – Frecuentarea obligatorie, din care evidențiem următoarele aspecte:

• învățământ obligatoriu de șapte ani, corespunzător școlei primare;
• exista posibilitatea ca elevul să frecventeze într-o perioadă redusă școala primară (similar unui regim intensiv), iar în cazul în care promova examenul final, elevul era scutit de a fi școlarizat toți cei șapte ani obligatorii, permițându-i-se accederea la nivelul următor de educație;
• obligativitatea de școlarizare a copiilor era stipulată de lege, nerespectarea acestei obligații de către reprezentanții legali sau de către reprezentanții școlilor presupunea aplicarea de amenzi; totuși, avându-se în vedere faptul că sistemul de școli era în dezvoltare, legiuitorul prevede criterii de obligativitate precum: copii de părinți români care au fost înscriși de bunăvoia, copii mai mari ai părinților cari au mai mulți copii în verstă de școlă, copiii cari au domiciliul lor mai aproape de școlă; de menționat că, pentru acele timpuri, școlarizarea băeților era preferențială; listele copiilor în etate de școlă se constituiau prin recensământ aflat în obligația primarului comunei în care se aflau școli primare, cu implicarea învețetorilor și învețetorelor; amenzile aplicate în situația neconstituirii corespunzătoare a listelor de copii se încadrau în sume de 25 până la 100 de lei (în rural), respectiv de 100 până la 500 de lei (în urban); sumele colectate se vărsau în casa școlelor;
• asigurarea aplicării prevederilor privind obligațiile de școlarizare era în responsabilitatea revisorilor școlari; în situația în care aceștia constatau nerespectarea prevederilor din pricina învețetorilor sau directorilor de școle, aceștia suportau amenzi în cuantum egal cu cel prevăzut pentru reprezentanții legali ai copiilor în aceeași situație (de a nu înscrie copilul în școală);
• se acorda o atenție deosebită asupra consemnării frecvenței cursurilor de către elevi; în acest sens, institutorii și învățătorii au obligația de a consemna în registre situația frecvenței; absențele ne-motivate ale unui elev impuneau anunțarea, în scris sau prin graiu în mediul rural, a părinților că în cas de recidivă, vor fi pedepsiți (amendarea familiei cu 10 până la 50 de bani/absență, creșterea fiind asociată repetării situațiilor de absenteism pe parcursul anului școlar, fără îmbunătățirea frecvenței); se precizează că sumele de bani colectate se varsă în casa comunei pentru a cumpera cărți copiilor seraci; în situația imposibilității de plată a amenzii, aceasta se transformă în zile de lucru în folosul șoselelor comunale, socotind ziua de muncă dupe prețurile stabilite de consiliul general (nu mai mult de 12 zile pe an); privind îndatoririle învățătorilor, se preciza (art. 6) că aceștia erau datori să aviseze în scris, cel puțin cu o septemână înainte de deschiderea cursurilor, pe representanții legali ai copiilor în verstă de școală, de epoca deschiderei cursurilor, punendu-le, în același timp, în vedere penalitățile la cari vor fi supuși în cas de a nu-și trimite copiii la școală;
• între obligațiile părinților (art. 13) se regăsește și cea privind cumpărarea cărților și a materialului școlar necesar copiilor; ca o măsură de protecție, în mediul rural, cărțile erau supuse unui regim special, existând instrucțiuni date de minister, vânzarea acestora fiind realizată prin intermediul învețetorilor; suplimentar, cărțile didactice de curs primar se alcătuiau și se distribuiau în baza unui regulament special;
• referitor la tipul de școlarizare, se stipula că în cas de neînscriere a copiilor de către părinți și tutori și de nedeclarațiune din partea lor că voesc a le da instrucțiunea în familie sau institute private, recunoscute de Stat, copiii vor fi înscriși din oficiu;
• în conformitate cu art. 10 din același capitol, participarea la examenele de final de an/examenul general de absolvire a elevilor școlarizați erau obligatorii, în caz contrar representanții legali, ai căror copii nu se presintă la examenul de finele anului școlar, vor fi condamnați la o amendă de duoi lei; dacă copiii nu se presintă la examenul ultimului an școlar, representanții lor legali vor fi condamnați la o amendă de cinci lei; amenzile se executau de perceptor și se vărsau în Casa școlelor; obligații prevăzute de lege vizau și patronii și stăpânii, cărora li se vor aplica amenzi întreite de cât cele aplicate părinților în casuri analoge, așa cum se stipula la articolul 12.

Considerând că o prezentare en-detail a celorlalte capitole ale legii este de interes, vom continua în articolul următor cu o nouă selecție de prevederi.

Doru Dumitrescu – profesor, CNPEE
Ciprian Nistor – profesor, CNPEE
Gabriel Vrînceanu – profesor, CNPEE

Articol publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului