Preocupările lui Spiru Haret în domeniul învățământului îi vor determina pe miniștrii liberali ai instrucțiuni să-l coopteze ca membru al Comitetului Permanent al Instrucțiunii Pu­­blice. Dotat cu gândire analitică și acribie în strângerea și interpretarea datelor, Spiru Haret va realiza, în urma numirii sale ca inspector general al Instrucțiunii Publice în 1883, de către ministrul P.S. Aurelian, un document numit Raport general asupra învățământului public (1884), în fapt o radiografie a stării învățământului țării, dar și a nevoilor și a orientării acestuia, în perioada următoare.

Apreciat de noul ministru al Instrucțiunii Publice, D.A. Sturdza, Spiru Haret avea să fie numit în funcția de secretar general al ministerului (1885-1886). Fiind unanim apreciat drept unul dintre cei mai buni secretari generali ai acestui departament de până atunci, Spiru Haret, în scurtul său mandat, a primit sarcina de a reforma învățământul românesc. Fiind elaborată în 1886, cum precizam anterior, legea lui D.A. Sturdza nu a fost pusă în discuția Parlamentului, considerându-se că nu era o urgență legislativă. Membru al Partidului Liberal din anul 1882, a devenit în anul 1895 deputat de Ilfov și ulterior a fost invitat să devină membru al Cercului de studii liberale (vezi document de arhivă nr. 2). A avut trei mandate de ministru al Cultelor și al Instrucțiunii publice (1897-1899, 1901-1904 și 1904-1907). Este membru corespondent din 1879, iar în 1892 va deveni membru titular al Academiei Române. Între 1904 și 1906 a deținut și vicepreședinția înaltului for academic.

În primul mandat de ministru, înconjurându-se de specialiști de renume, a propus în anul 1898 Legea învățământului secundar și superior (pe care o vom supune analizei într-un număr viitor) și care a trecut cu largă majoritate de voturi în Adunarea Deputaților și cu unanimi­tate la Senat. Structura propusă de această lege va rămâne neschimbată până în anul 1928, când va fi adoptată Legea pentru învățământul secundar nr. 79/1928, tot de către național-liberali.

Vestea adoptării acestei legi a determinat un grup de profesori titulari din Craiova să îi trimită ministrului o scrisoare de felicitare în data de 23 martie 1898 (documente de arhivă nr. 3), prin care, enumerând meritele ministrului în elaborarea și coordonarea acestei legi, autorii misivei își exprimau dorința ca tot ministrul Haret să fie cel care va trece „la punerea în practică a legii și la desăvârșirea ei prin regulamente și programele ce trebuie să-i urmeze“. De asemenea, profesorii, cu­­noscând proiectele ministrului, îl rugau ca, alături de Parlament, să ducă la bun sfârșit „cestiunea vitală pentru țara noastră a unui solid și răspândit învățământ profesional a cărui întemeiere Domnia Voastră ați promis-o cu atâta convingere și al cărui raport cu reforma îndeplinită l-ați caracterizat tot atât de bine“. Drept urmare, Legea învățământului profesional din anul 1899 avea un caracter, practic punând bazele realizării necesarului de muncitori calificați pentru industria română, aflată în plină dezvoltare. De aceea, ministrul preciza în cadrul dezbaterilor că această lege are rolul „de a procura elevilor o meserie pentru a avea un mijloc de a-și câștiga viața prin studiul teoretic și practic al agriculturii și industriilor anexe sau deservite, al meseriilor și al comerțului“. Ambele legi aveau să fie completate, în mandatele ulterioare, prin diverse hotărâri și regulamente.

În perioada celorlalte două mandate aveau să fie reglementate, printre altele, învățământul privat (1904), problema manualelor (1901, 1908), creșterea rolului Casei Școalelor (1908) pentru construcții de edificii școlare etc. Referitor la întemeierea de școli, specialiștii apreciază că în cele trei mandate ale sale, Spiru Haret a inițiat construirea a aproximativ 2.000 de școli, mai precis 1.980. Datele sunt diferite, în funcție de documentele de arhivă păstrate care să certifice aceste aspecte. De altfel, se afirmă că acest mi­nistru a ridicat cam tot atâtea școli cât ridicaseră, în total, ceilalți miniștri de până la el. În această privință, a fost de­pășit tot de un ministru liberal al educației, dr. Constantin Angelescu, care ar fi construit în jur de 6.000 de clădiri școlare în mandatele în care s-a aflat la conducerea acestui minister. Ridicarea de școli a determinat și înființarea și peste 1.700 de posturi de învățători. Tot tradiția orală a transmis, din generație în generație, că ministrul, care într-adevăr era înzestrat cu o memorie deosebită, ar fi știut după nume și prenume o bună parte a învățătorilor, cărora le purta o stimă deosebită pentru rolul esențial în instruirea copiilor.

Revenind la înființarea de școli, datele statistice din anul 1910 precizează că numărul acestora în mediul rural ajun­sese la 4.695, cele mai multe ridicate în timpul mandatelor sale. Astfel, într-o scrisoare din 1897 adresată ministrului Haret, aflat la început de mandat și semnată de prim-ministrul de atunci, Dimitrie A. Sturdza, acesta îl felicita pe noul titular al departamentului pentru cele 8 volume de planuri de școli pe care le înain­tase președinției Consiliului de Miniștri. De altfel, șeful cabinetului liberal preciza că el este doar cel care „a dat o impulsiune practică unei instituțiuni care de mult se născuse în cugetarea Domniei Voastre, purtată cu stăruință spre îmbunătățirea școalelor noastre“ (documente de arhivă nr. 4). De altfel, prețuirea de care se bucura, sincer, în ochii acestui om politic, rezervat în aprecierile la adresa altor persoane chiar dacă erau membrii aceluiași partid, reiese și din sfârșitul acestei scrisori păstrată în arhive pe care șeful liberalilor o încheia cu „reînvierea simțămintelor mele de sinceră stimă și prea înaltă considerațiune“. Pentru aceasta, și doar pentru ea, Spiru Haret a fost denumit, încă din timpul vieții, omul școalei.

Concomitent cu activitatea politică, Spiru Haret a elaborat, alături de lucrările de strictă specialitate, și lucrări prin care încerca să explice aplicarea legilor fizicii la domeniul social. Așa a apărut Mecanica socială (1910), operă de maturitate a savantului. În completarea laborioasei activități legislative, Haret a antrenat corpul profesoral, în speță pe învățători, în activitatea culturală, în special pentru înălțarea spirituală a țărănimii. Haretismul, cum s-a numit această amplă mișcare de nuanță poporanistă, dezvoltată între 1898 și 1912, a arătat că mișcarea de conștientizare a populației rurale ar trebui să continue și în afara școlii. Crearea cercurilor culturale, la care au aderat intelectuali de marcă, precum George Coșbuc, Alexandru Vlahuță și Mihail Sadoveanu, pentru a-i aminti pe cei mai importanți dintre ei, a lărgit sfera preocupărilor în slujba țărănimii. Mai mult, Spiru Haret a susținut și sprijinirea materială a țărănimii, prin crearea băncilor populare sau a societăților cooperatiste. Apariția în anul 1905 a lucrării Chestiunea țărănească, o amplă radiografie a situației dramatice a populației rurale a României la început de veac, a determinat acuzații grave la adresa omului politic. Acuzat că i-ar fi incitat pe țărani să se răscoale în anul 1907, iar Arhivele Naționale conțin numeroase documente în acest sens, Spiru Haret a nesocotit acuzațiile fără temei și a continuat activitatea reformatoare, participând în 1910 la crearea Universității Populare din București și a Comisiei istorice a României. Retras atât din guvern, cât și din munca de la catedră, pentru a se pensiona, savantul va trăi ultimii ani în liniște și suferință, departe de zgomotul politic și obligațiile didactice. Va continua, totuși, prelegerile la Universitatea Populară, până în ultimele zile ale vieții. Avea să moară prematur, la numai 61 de ani, în data de 17 decembrie 1912, chinuit de o boală incurabilă a stomacului.

Locuința sa, construită în 1885, aflată astăzi pe strada general Gheorghe Man, a aparținut, după moartea Anei Haret, In­­stitutului Național al Cooperației, căruia i-au vândut-o moștenitorii. Aflată, odată cu venirea comuniștilor, în proprietatea Sfatului Popular al Bucureștiului, a trecut, ulterior, pentru perioade diferite, fie în administrarea Ministerului Culturii, fie în cea a Educației. Ultimul proprietar după 1989, din nou Institutul Național al Cooperației, avea să o înstrăineze unui dezvoltator imobiliar. Părăsită și lăsată în paragină, casa, deși declarată monument de arhitectură din anul 2005, a fost de­­molată, păstrându-se doar fațada, în spatele căreia a fost ridicat un bloc de 7 etaje.

Iubit sincer de studenți și de întregul corp profesoral, Spiru Haret primea nu­meroase telegrame de felicitare cu diferite prilejuri. Astfel, profesorii și studenții de la Școala de Arhitectură din București transmiteau, pe adresa personală a mi­nistrului, o felicitare cu ocazia a 15 ani de la crearea acestei instituții de învățământ, înființată în anul 1892 ca școală particulară, condusă de arhitectul Ion Socolescu. Spiru Haret a fost cel care, în anul 1897, a oficializat această instituție ca școală de stat, sub denumirea de Școală Națională de Arhitectură, secție a Școlii de Belle Arte din Capitală.

În mesajul lor, de altfel, semnatarii îl considerau „de a fi fost făptuitorul școlii de arhitectură, focar de arhitectură românească“. Aceleași felicitări primea ministrul Instrucțiunii din partea Societății In­­stitutorilor și a Institutoarelor, pentru că susținuse în Senat, în 1899, recunoașterea acestei societăți ca persoană juridică și morală (document de arhivă nr. 6). Dar poate cea mai mare bucurie i-a fost ­făcută ministrului de primirea unei scrisori ve­nite din partea Societății Studenților de Științe, în numele foștilor și actualilor studenți ai facultății, datată 28 aprilie 1907, care îl felicitau pentru cei 25 de ani de ac­tivitate în cadrul acestei unități de învățământ superior (document de arhivă nr. 7).

Dar ministrul, o fire veselă de altfel, cum cu nostalgie îl amintea soția sa, era fericit pentru sărbătorirea sa, de către profesori, de ziua numelui (12 decembrie, sfântul Spiridon) cum reiese dintr-o scrisoare din 15 decembrie 1911, păstrată la Arhivele Naționale ale Statului. Mulțumind pentru onoarea făcută, fostul mi­nistru spera în menținerea în corpul profesoral a unor legături nedisolubile care sunt o garanție sigură pentru succesul muncii viitoare (documente de arhivă nr. 8). O telegramă, cu același conținut, o pri­mea și din partea organizației liberale din Ga­­lați, care considera că ministrul Spiru Haret reprezenta, în acel moment, „as­­pira­țiile democrației române și a înălțării ță­­ranului român“ (document de arhivă nr. 9).

Doru Dumitrescu – profesor, CNPEE
Ciprian Nistor – profesor, CNPEE
Gabriel Vrînceanu – profesor, CNPEE

Articol integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36