Transformările radicale ale sistemului de învățământ românesc, operate prin legile adoptate în ministeriatele lui Spiru Haret, au fost precedate de alte demersuri inovatoare care încercau să completeze sau să modifice prevederile Legii Instrucțiunii Publice, adoptate de Alexandru Ioan Cuza. Adoptarea ­Constituției în anul 1866 care stipula la Art. 23 că „Învățătura primară va fi obligatorie pentru tinerii români pretutindeni unde se vor afla instituite școli primare“, contravenea Art. 31 din legea lui Cuza pe acest subiect care arăta, cum precizam și în articolul precedent, că „Instrucția elementară este obligatorie pentru toți copiii de amândouă sexele, începând de la 8 la 12 ani împliniți ai etății“. Astfel, legea fundamentală din 1866 restrângea obligativitatea de instrucție a copiilor, deoarece nu peste tot, în țară, fuseseră ridicate școli primare. Ca urmare, în perioada următoare, proiectele de legi vor încerca să armonizeze prevederile constituționale cu organizarea învățământului public.

O primă încercare, notabilă în acest sens, a fost, după legea din 1864, proiectul depus în 1876 de către Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice în guvernul Lascăr Catargiu (1871-1876). El venea după încercări similare propuse de Ion Strat (1866), Alexandru Crețescu (1869), Petre P. Carp (1870) și Christian Tell (1872). Noul demers legislativ avea, pe lângă contribuții la unele as­pecte prevăzute și în vechea lege (reorganizarea școlilor normale, de exemplu), și aspecte inovative, cum ar fi crearea gimnaziilor reale. Acest proiect va fi urmat de încercările de reformare a sistemului educațional de către ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, Gh. Chițu, care a deținut această calitate în prima parte a guvernării liberale (1876-1888), urmat de cel inițiat de către filosoful Vasile Conta, și el ministru al acestui departament, pentru o scurtă perioadă (iulie 1880 – aprilie 1881). Proiectul celui din urmă prevedea modificări substanțiale în ceea ce privește împărțirea școlilor publice (în 4 categorii), susținerea financiară a acestora (doar de către comunitate), sporirea instrucției fe­telor sau eliminarea religiei din școală, ca obiect de studiu, prima propunere de acest fel promovată în învățământul ro­mânesc. Toate aceste proiecte rămase în acest stadiu au fost urmate de cel al istoricului și scriitorului V.A. Urechia, membru fondator al Academiei Române. În 1881, în calitate de mi­­nistru al Cultelor și al Ins­trucțiunii Publice în guvernul condus de I.C. Brătianu, va înainta un proiect de lege, rămas și acesta doar ca o propunere nefinalizată. A fost urmat de încercarea de reformare a învățământului venită din partea lui D.A. Sturdza, care conducea, la momentul propunerii proiectului (1886), departamentul de resort (din anul 1885). Apreciată ulterior de Spiru Haret ca sursă a re­­formelor sale, nici acest proiect, înaintat de viitorul șef al PNL (din 1892), nu a avut o soartă mai bună ca cele anterioare lui.

Încercarea de modificare a unora dintre prevederile acestui ultim proiect prin demersurile lui C. Boierescu (1889), tot în calitate de ministru al Cultelor și al Ins­trucțiunii în guvernul Lascăr Catargiu, și apoi, din nou, a lui Titu Maiorescu, în 1891, au căzut la vot. Aceeași soartă a avut și proiectul lui Petre Poni din 1891, ministru și al Cultelor și al Instrucțiunii Publice pentru scurtă vreme (4 luni). De luat în seamă sunt legile adoptate în timpul mi­nisteriatului lui Tache Ionescu, care a de­ținut portofoliul Cultelor și al Instrucțiunii Publice timp de aproape 4 ani, în timpul guvernării conservatoare, condusă de Lascăr Catargiu (1891-1895). Cele trei legi elaborate, cea dintâi Legea asupra organizării administrației centrale a Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor (1892), cea de-a doua Legea pentru învățământul primar și normal-primar (1893) și cea de-a treia Legea clerului mirean și a seminariilor (1893), aveau drept scop modificarea structurală a le­gislației existente.

Inspirându-se din proiecte ­anterioare, cea de-a doua lege referitoare la învățământul primar, care ne și interesează de altfel, era un pas înapoi față de unele din­tre propunerile anterioare în ceea ce privește accesul la instrucție sau plata cadrelor didactice, în speță a învățătorilor. Și cu toate că a fost pusă în practică, viața acestei legi avea să fie scurtă. Astfel, în 1896, Petru Poni, revenit în echipa guvernului liberal condus de D.A. Sturdza (1895-1896) ca ministru al departamentu­lui Cultelor și al Instrucției Publice, avea să modifice Legea învățământului ­primar din anul 1893. Noua lege făcea un pas înainte în ceea ce privește egalizarea în­vățământului primar de la orașe cu cel din lumea rurală. Dacă la oraș durata studiilor primare era de 4 ani, în mediul rural i se adăuga un an, ca urmare a lipsei învățătorilor calificați. Trebuie menționat faptul că noua lege egaliza conținutul programelor disciplinelor, care erau aceleași pentru toți copiii, și că obligativitatea studiilor primare se extindea până la ­vârsta de 14 ani. Inclusiv plata învățătorilor era modificată, fiind susținută, în în­­tregime, de stat și nu doar parțial, ca în proiectul precedent al lui Tache Ionescu. De asemenea, liberalii veneau în sprijinul comunelor, statul putând să le împru­mute diverse sume de bani, pentru a con­strui noi localuri de școală sau de a le ex­tinde pe cele existente, ca urmare a adoptării Legii pentru facerea clădirilor școlare primare și înființarea Casei Școalelor (1896). La legea lui Petru Poni își aducea contribuția și Spiru Haret, fost secretar ge­­neral al ministerului în perioada 1885-1888.

Deoarece ne propunem ca în acest număr al revistei să prezentăm doar aspecte biografice ale marelui ministru Spiru Haret, folosind unele documente inedite din Arhivele Națională a României, fondul Spiru Haret 1884-1937, inventor 825 (care numără câteva sute de do­­cumente), vom repartiza pentru numărul viitor abordarea amplei reforme legislative a învățământului, pe care a coordonat-o. Deci cine era viitorul ministru de care se leagă reforma reală și structurală a învățământului românesc, realizată la sfârșit de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, prin mai multe legi fundamentale pentru acest domeniu?

Fiu al unui funcționar din domeniul juridic, după unele surse de origine ar­meană, Spiru Haret, născut la Iași, în data de 15 februarie 1851, și-a început studiile la Dorohoi, unde tatăl său fusese numit judecător. După concedierea tatălui în 1859, avea să-și continue studiile în orașul natal (Iași), în Sărărie și, în cele din urmă, la București. Bursier al Colegiului Sfântul Sava, a devenit la 15 ani capul fa­­miliei, după moartea părinților săi, lu­­crând pentru a se întreține și pentru a-și sprijini frații (Alexandru, Mihai, Pulheria și Ana), reușind totodată să-și urmeze studiile în capitala țării. Elev de excepție al Colegiului, cu rezultate remarcabile la matematică, atras de astronomie și mecanica cerească, tânărul Haret se va înscrie la Facultatea de Științe, secția matematică-fizică, după susținerea examenului de Bacalaureat în 1869. În 1873, la numai 22 de ani, student fiind, va publica celebrul său manual de trigonometrie care va cu­­noaște 17 ediții de-a lungul vremii. În timpul facultății, pentru a se putea întreține, atât el cât și familia sa, va ocupa, prin concurs, catedra de matematică la Seminarul Nifon din București, apoi la Școala Normală, lucrând în același timp ca secretar al cooperativei Economia. Li­cențiat în 1874 în științe matematico-fizice, va obține o bursă din partea statului român (ministru al Cultelor și al Instrucțiunii Publice fiind Titu Maiorescu) pentru a studia la Sorbona (Paris). La scurt timp, devenea în 1875 (într-un singur an) licențiat în matematică și apoi, peste încă un an (1876), în fizică. Înscris la doctorat, va susține în 1878 tot la Paris o teză cu o temă inedită care corecta teoriile anterioare privind anumite aspecte ale mecanicii cerești. Teza sa de doctorat, Asupra invariabilității axelor mari ale orbitelor corpurilor cerești, care se poate consulta la Biblio­teca Academiei Române, era o contribuție specială asupra acestor aspecte abordate anterior de Kant și Laplace. De altfel, matematicieni contemporani din Franța, precum Henri Poincaré, vărul viitorului ministru al Educației și președinte al Republicii Franceze, Raymond Poincaré (1913-1920), cât și conaționalul său Marie-Henri Andoyer, unul din marii astronomi și matematicieni ai timpului, au avut numai remarci elogioase la adresa tânărului. Prin aceasta, Spiru Haret devenea primul român care obținea titlul de doctor în matematici și cea de-a patra personalitate care dobândea această înaltă calitate științifică, în toate dome­niile. De altfel, se spune, deși nu există nicio mărturie scrisă în acest sens, că întreaga susținere a teoriei și a calculelor aferente au fost făcute de Spiru Haret în doar o singură pagină, stârnind, în același timp, uluirea și admirația comisiei doctorale (sic!). Teoria lui Haret privind mișcarea corpurilor cerești este considerată astăzi de specialiști drept o tranziție între aspectele studiate de Laplace și teoria relativității restrânse, formulate la distanță de câteva decenii mai târziu (1905), de către fizicianul Albert Einstein.

Doru Dumitrescu – profesor, CNPEE
Ciprian Nistor – profesor, CNPEE
Gabriel Vrînceanu – profesor, CNPEE

Articol publicat în numărul 35 al revistei Tribuna Învățământului