Unirea Principatelor în anul 1859 a constituit cadrul marilor reforme ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, principele reformator și inițiatorul măsurilor de europenizare și de modernizare ale societății românești. Încă din primul an al domniei, Cuza va cere, în mesajul din decembrie 1859, ca educația poporului să fie „bine condusă“ deoarece, continua el, în aceasta se află „cele mai bune garanții de ordine, de progres și de patriotism luminat“. Solicitarea domnitorului se va simți în societatea românească de la mijlocul veacului al XIX-lea. Va crește numărul școlilor în mediul rural an de an, se vor face modificări de conținut la programele școlare, accesul fetelor la învățământul public va fi extins, vor apărea primele gimnazii – la București, „Gheorghe Lazăr“ și apoi „Matei Basarab“ –, actualele colegii naționale, dar și la Craiova, Iași, Bârlad și Botoșani. Un progres semnificativ va înregistra și învățământul de arte și meserii prin reorganizarea Școlii de la Pantelimon, unde avea să se înființeze o secție de silvicultură și o alta de sericicultură. Vădit progres se înregistra și prin cererea școlilor de Belle-arte din Iași și București, dar și prin reorganizarea învățământului superior, la debut în acei ani, măsuri ce aveau să pună bazele viitoarelor universități de la Iași și București.
În anul 1862, Alexandru Ioan Cuza crea Consiliul Superior al Instrucțiunii Publice, care reunea în cadrul său marcante personalități ale timpului, printre care Petrache Poenaru și Mihail Kogălniceanu, viitorul prim-ministru al Principatelor. Calea spre ample reforme în învățământ era deschisă. Lovitura de stat a domnitorului din 2/14 mai 1864 deschidea epoca marilor reforme ale lui Cuza. Este neîndoielnic că o măsură necesară, dar în același timp, ce alinia noul stat român la realitățile Europei, a fost Legea Instrucțiunii Publice, decretată la 25 noiembrie/7 decembrie 1864. Inițial, proiectul de lege fusese pregătit minuțios de către Consiliul Superior al Instrucțiunii Publice, în care un rol deosebit îl avusese Vasile Boerescu, care se documentase îndelung pentru elaborarea sa. Aprobat în ianuarie 1864 de către guvern într-o ședință condusă de domnitorul însuși, proiectul a fost înaintat spre adoptare Adunării Elective. În cursul discuțiilor, acesta amenda serios proiectul propus și îl vota cu majoritatea celor prezenți, fapt care îl deranja pe domnitor, nemulțumit că legislativul modificase viziunea sa asupra acestei inițiative legislative, dar și pentru că aceeași Adunare îi făcuse o opoziție înverșunată și față de celelalte proiecte de legi propuse de executiv, cea electorală și cea rurală. Drept urmare, după lovitura de stat din mai 1864, domnitorul înainta legea Consiliului de Stat. Organismul creat prin noua lege fundamentală, având caracter de constituție – Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris – îi aducea la rândul său substanțiale modificări introducând, prin articolul 42, în acea formă, mențiunea că „Instrucțiunea publică este obligatorie și gratuită“. Articolul atrăgea atenția Europei, unde în cele mai multe dintre țări nu exista această dispoziție. De altfel, obligativitatea învățământului nu figura, la acel moment, decât în țările scandinave și în Prusia, precum și în două dintre Statele Unite ale Americii, respectiv Massachusetts și New York. Vestul european adopta această prevedere mult mai târziu – Marea Britanie în 1870 pentru Anglia și în 1872 pentru Scoția, Elveția în 1874, Italia în 1877, iar Franța, care influența din plin învățământul românesc, de abia în 1882, prin legea Jules Ferry, cunoscută astfel după numele ministrului educației publice care o înaintase.
Transilvania consfințea această dispoziție în 1868 prin legea XXXVIII, în urma instituirii dualismului austro-ungar. În țările balcanice, Bulgaria introducea obligativitatea învățământului primar de-abia în 1879, iar Serbia peste 3 ani, în 1882.
În ceea ce privește gratuitatea învățământului elementar, ea a fost adoptată, de regulă, în același timp cu obligativitatea acestuia. Și aici statele nordice au fost primele, ulterior prevederea fiind adoptată și în Italia, Elveția, SUA, Austria, Prusia, Marea Britanie etc. Forma definitivă a textului legii nr. 1150 era adoptată prin decretul domnesc nr. 1650 din 24 noiembrie 1864 și publicată ulterior în Monitorul Oficial din 5/17 decembrie 1864. Ministru al Departamentului Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice era Alexandru Crețulescu. Pentru a fi cunoscută de cei interesați, legea avea să fie tipărită și difuzată în 3.500 de exemplare, fapt mai puțin obișnuit în epocă. Legea, care în forma sa finală avea 418 articole și care a fost a fost valabilă multă vreme, este împărțită în mai multe părți, secțiuni și capitole.
Prin această nouă reglementare generală a sistemului de învățământ se reorganiza și unifica învățământul la nivelul Principatelor, prin care acesta era desprins de Biserică, realizându-se o complementaritate a disciplinelor realiste în raport cu cele umaniste. Prima dintre prevederile noii legi era stipulată în Art. 31, din capitolul I, Despre organisațiunea instrucțiunei primare, secțiunea 1, Despre obligațiunea instrucțiunei unde se preciza că „Instrucțiunea elementară este obligatorie pentru toți copiii de amenduoe sexele, începend de la opt până la duoi-spre-zece ani împliniți ai etatei. Această îndatorire este impusă, sub penalitățile aici mai jos prescrise, părinților, tutorilor, stăpânilor, maeștrilor și ori-cărei persoane ce ar avea sub îngrijire un copil. Copiii în etate de duoi-spre-zece ani la punerea în lucrare a acestei legi vor fi dispensați de învețătura obligatore“.
În articolul următor erau cuprinse principalele discipline de studiu, și anume citirea și scrierea, catechismul, noțiuni de igienă, de gramatică, de geografie, de istoria țerei, de dreptul administrativ al țerei, cele patru lucrări din aritmetică, sistema legală a mesurilor și a greutăților.
Legea avea și prevederi coercitive pentru părinții și tutorii care refuzau să-și trimită copiii la școală, aceștia fiind amendați cu 20 de parale la oraș și 10 parale la sate pentru fiecare zi lipsă (Art. 36). Interesant este că amenda se putea plăti fie în bani, fie în zile de muncă pentru comună. De asemenea, legea prevedea explicit că niciun copil nu putea intra în serviciul unui patron fără a demonstra, printr-un certificat eliberat de școală, parcurgea celor 4 ani de învățământ primar obligatoriu și gratuit (Art. 37).
Statul își asuma expres, prin lege, tot ceea ce privește: (1) Personalul învețător, administrator și domestic; (2) subvențiunea de material de școală, cărți, hârtie etc., la copiii cei fără mijloace; și (3) în sarcina comunelor, cât pentru local, mobile și lemne de încâlzit (Art. 42). Legea prevedea organizarea în orașe a uneia sau a mai multor școli primare (Art. 44). În conformitate cu Art. 49, erau trei vacanțe: de Crăciun (8 zile), de Paște (15 zile) și toată luna septembrie. Evaluarea școlarilor se făcea în două examene generale, unul în săptămâna dinaintea Săptămânii Patimilor și al doilea în ultimele zile ale lunii august, în urma căruia se împărțeau și premiile pentru cei merituoși (Art. 50).
În conformitate cu Art. 55, nu erau primiți la școală copiii mai mici de 7 ani. Pentru abaterile disciplinare erau aplicate pedepsele prevăzute în regulamentele speciale (Art. 56). Legea prevedea în mediul urban școli primare separate pentru fete (Art. 61), la sate putând exista atât acest ultim tip de școli, cât și școli mixte (Art. 68). Tot pentru mediul rural, legea prevedea ca zile de vacanță, în perioada 15 august − 1 octombrie, interval diferit față de mediul urban (Art. 71).
Începând cu Art. 93, legea face referiri la învățământul secundar care cuprindea gimnaziile și liceele alocate explicit doar câtorva localități: București, Iași, Craiova, Botoșani, Buzău, Focșani, Ismail, Bârlad și Ploiești. Legea făcea și mențiunea că fiecare capitală de județ putea avea un gimnaziu (Art. 93).
Învățământul liceal cuprindea 7 clase, din care 4 erau de gimnaziu (Art. 94). Erau stipulate ample prevederi referitoare la organizarea administrativă a acestor școli, stabilite obiectele de studiu (11 discipline) cărora li se adăugau limbile clasice elina și latina, precum și franceza, italiana și germana, ca limbi moderne (Art. 116). Erau stabilite și condițiile de frecventare a acestor școli, precum și pedepsele aplicate în caz de nerespectare a regulamentelor. Vacanțele pentru această categorie de elevi erau mai mari față de cele pentru elevii din învățământul primar, adăugându-se, la tradiționalele vacanțe de Crăciun și Paște, încă o lună și jumătate de la 15 august la 1 octombrie (Art. 134). Legea avea mențiuni clare privind examenele (Art. 135 și 136), premierea (Art. 137), examenele de final de studii (Art. 141-153) și organizarea școlilor secundare de fete (Art. 194-198).
În lege figurau și capitole despre școlile reale (adică profesionale), comerciale, școlile secundare de medicină, seminarii etc. Capitolul IV al legii este dedicat învățământului superior. După precizarea celor patru tipuri de facultăți (Art. 249) și prezentarea lor pe larg, se preciza modul de organizare a fiecărei facultăți din cele două universități, înființate la Iași (1860) și București (1864). Erau ulterior stipulate, în secțiunea doi, prevederi privind admiterea, cursurile, examenele și disciplina. Legea hotăra ziua de 15 octombrie ca dată de începere a cursurilor universitare, care se finalizau pe 1 iulie ale anului următor (Art. 263). Vacanțele studenților erau aceleași ca și cele ale liceenilor, iar pedepsele și taxele erau detaliate în regulamente speciale.
Doru Dumitrescu – profesor, CNPEE
Ciprian Nistor – profesor, CNPEE
Gabriel Vrînceanu – profesor, CNPEE
Articolul integral a fost publicat în Tribuna Învățământului nr. 34
