Deși au constituit primele documente pentru organizarea modernă a învățământului în Țările Române, dezvoltarea ulterioară a acestui domeniu nu a respectat întocmai cele stipulate în Regulamentele Organice, din varii cauze. Principalul și cel mai important motiv îl constituia îm­­piedicarea, pe toate căile, ca de prevederile regulamen­tare să nu profite și clasele paupere. De altfel, în spiritul acestei decizii avea să se ajungă la adoptarea legilor școlare din anul 1847 (în Țara Românească) și din anul 1847 (Moldova), cu un pronunțat caracter conservator.

O altă situație care prin consecințele sale periclita regimul Regulamentelor Organice, în spiritul acestuia, o reprezenta accentuarea și creșterea numărului celor care studiau în străinătate. Alături de fiii marilor boieri, situație normală pentru acele timpuri, începuseră să plece către universitățile din Apus și copiii aparținând fami­liilor boierimii mici și mijlocii, precum și din familiile burgheziei care tocmai se afirma. Printre cei care au studiat ca bursieri îl amintim pe Gheorghe Asachi, în Moldova, precum și pe Eufrosin Poteca sau pe mai cunoscutul Petrache Poenaru, în Țara Românească. Odată reveniți în țară, contaminați de ideile din Apus, acești tineri puteau constitui un pericol pentru stabilitatea regimului instituit prin actele din anii 1831 și 1832. Bursierilor mai sus menționați aveau să li se alăture și alții care vor pune bazele „Societății studenților români“ ce cuprindea, în preajma anului 1848, în jur de 100 de tineri. Bonjuriștii, cum au fost numiți aceștia de protipendada vremii, clamau că „studiile le facem în Apus, dar viața ne-o petrecem în țară“. Patrioți, de o probitate ireproșabilă, în marea lor majoritate rectilinii moral și instruiți, ei au contribuit, în urma formării lor în străinătate, la mo­­dernizarea și europenizarea Principatelor și, în perspectivă, la realizarea statului modern român și obținerea independenței naționale.

Înființată la Iași, în anul 1835, de către domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), cu ajutorul acordat în principal de -Gheorghe Asachi, Academia Mihăileană reprezintă prima instituție de învățământ superior din Moldova. De altfel, în Regulamentul școlilor publice din anul 1835 se preciza și organizarea primei secții de studii juridice numită chiar Facultatea juridică, care avea o durată de 3 ani. Se mai preciza că, pentru a accede la această facultate, trebuia, în prealabil, să urmezi Facultatea filosofică. În cadrul Facultății juridice se studiau discipline precum Dreptul Natural, Dreptul public, Dreptul Roman, Dreptul civil, Dreptul criminal, Procedura civilă și criminală, Dreptul comercial și cambial, Statistica, Științe politice etc.

În același timp, considerând că stu-diile la această Academie nu se pot preda într-o limbă vulgară, chiar necultivată a poporului, broșura numită Proiect -pentru reorganizarea învățăturilor, din aceeași perioadă, afirma că „dregătoriile publice nu ar putea fi încredințate decât la oa-meni cu oarecare stare, pe când cealaltă parte a cetățenilor se dedă la îndeletnicirile negoțului, a meșteșugurilor și a lu–crului pământului de unde ar urma, că dacă am da tot aceea învățătură treptelor societății care se găsesc în împrejurări deosebite ar fi tot așa precum de a supune la una și la aceeași hrană vietăți de sine deosebite“ (V.A. Urechia, Istoria școalelor, vol. II, p. 283).

În Valahia, în 1838, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) înființa școli la sate, care, deși neprevăzute în documentele de reglementare, deschideau accesul la învățătură copiilor din clasele nevoiașe. Mai mult, măsura pentru extinderea sistemului de școli și creșterea numărului celor care se instruiau ar fi constituit surse de școlarizare pentru instituțiile de învățământ de grad mediu și superior, de la București și Craiova.

Acțiunea domnului, altminteri de bună credință în măsurile de modernizare a învățământului din Țara Românească, era subminată de reprezentanții mari boierimi, majoritari în Adunarea Ob–ștească. Indignat de aceste jocuri de culise, Petrache Poenaru, care se dedicase în întregime acestui proiect, se plângea într-o scrisoare adresată unchiului său: „Câțiva neghiobi de la Obșteasca Adunare strigă ca niște dezmetici împotriva școlilor obștești, fără să știe care sunt învățăturile, ce se predau în școale, fără să cunoască veniturile acestor învățături și cheltuielile lor, latră precum câinii la lună, zicând că, (n.a. – la fel) ca acum școalele nu au fost niciodată în așa proastă stare, că profesorii iau leafa degeaba. Scopul lor este să mărginească învățătura poporului ca să nu slăbească puterea boierească“ (General Năsturel P.V., Corespondența între Petrache Poenaru și unchii săi, în Convorbiri literare, 1914, apud Contribuții la istoria învățământului românesc, p. 73).

Spiritul conservator al legislației privind instrucția publică avea să ajungă la apogeu prin adoptarea, în același an, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, a legilor privind învățământul. Considerat un document reformator, Proiectul de reorganizare a învățăturilor publice în Principatul Moldovei era adoptat de domnitorul Mihail Sturdza la 23 februarie 1847. Noua reglementare prevedea, în primul rând, o nouă împărțire a școlilor, după cum se poate observa în tabelul următor:

Conform acestui proiect, limba ro-mână era înlocuită în ciclul superior prin limbi străine, ceea ce provoca revolta în-temeietorului Academiei Mihăilene, Gheorghe Asachi. Situația era asemănătoare și în Țara Românească. Astfel, la 7/21 februarie 1847, noul domn Gheorghe Bibescu care urmase la tron lui Alexandru Dimitrie Ghica încă din 1842, semna, cu celeritate, documentul numit Legiuirea asupra reorganizației instrucțiunii publice. Și aici scopul principal era împărțirea școlilor, urmat de conținutul învățământului.

În celelalte articole ale documentului menționat se prevedea că învățământul rural se limita doar la scris și citit, catehism și operațiile aritmetice. La orașe, studiile erau completate cu alte două clase în care se învăța gramatică, istorie și geografie, iar aritmetica era completată cu operații cu fracții. Studiile academice se predau la București, doar în limba franceză. Cei care ajungeau la acest nivel de studii se instruiau în învățarea limbilor de cultură clasică (latina, elina și slavona), dar și a limbilor moderne (cum ar fi germana), perfecționându-se, în același timp, și în limba lui Molière. Completau formarea, în ordine, discipline ca istoria universală, retorica, filosofia, științele (doar fizica și chimia) și matematica. Elevii puteau fi interni sau externi și plăteau, în funcție de acest statut, o anumită taxă. Atât învățământul rural, cât și cel urban erau gratuite. Nevoia de profesori calificați la diverse discipline îl determina pe domnitorul Bibescu să ceară sprijinul Franței. În același timp, lipsa limbii române printre disciplinele de studiu în învățământul academic nu le inspira încredere părinților cu anumite posibilități care, prin urmare, refuzau să-și înscrie copiii la această școală din București, așa cum constata, cu tristețe, tribunul ardelean Axente Sever.

Acțiunea celor două legiuiri ale învățământului, adoptate în 1847, a fost de scurtă durată. În 1848, mișcările cuprinse în așa-numita primăvară a popoarelor, cunoscute drept Revoluțiile de la 1848, ce aveau să cuprindă și spațiul românesc, le puneau capăt. Prevederile revoluționare privind învățământul erau sintetizate în programele mișcărilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania. Urmând această idee, în programele mișcărilor de la Iași, Islaz și apoi București se solicita eliminarea legilor din 1847, dreptul la învățătură egal pentru toate categoriile sociale și, nu în ultimul rând, învățământ în limba română. Astfel, memoriul boierilor și al notabililor moldoveni din 28 martie 1848, document cunoscut sub numele de Petiția – proclamațiune în chestia școlilor, se pronunța pentru „reforma școlilor pe o temelie largă și națională spre răspândirea luminilor în tot poporul“ (Anul 1848 în Principatele române, tom I, p. 178). Conceptul era reluat și în programul Dorințele partidei naționale în Moldova, elaborat în august 1848 de Mihail Kogălniceanu, în Bucovina, care promova în premieră principiul gratuității și al egalității în instruire. Proiectul de constituție pentru Moldova, care completa documentul mai sus menționat, prevedea, la capitolul VIII: „Libertatea instrucției se va exercita subt închizeșluirile legilor și privegherea statului. Această priveghere se va întinde asupra tuturor așezămintelor de învățătură, fără excepție, după o lege votată de Obșteasca adunare. Instrucția este gratuită; ea va fi egală și întreagă pentru tot românul de ambe sexe“ (Anul 1848 în Principatele române, tom III, p. 140).

În același spirit erau menționate aceste cereri și în Proclamația de la Islaz. În deschiderea documentului programatic se menționa că „poporul protestând asupra măsurilor arbitrare și nelegiuite de a se pune o taxă la învățătură de la care săracul, orfanul, fiul văduvei e scos afară; protestând asupra relei cugetări de a degrada și a ucide prin scoaterea limbii naționale din școală, decretăm o învățătură pentru toți egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putință, după facultățile fiecăruia și fără nici o plată“ (Anul 1848 în Principatele române, tom I, p. 494).

Doru Dumitrescu – profesor, CNPEE
Ciprian Nistor – profesor, CNPEE
Gabriel Vrînceanu – profesor, CNPEE

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33