De mai bine de un an, într-o sală mereu arhiplină a Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul“ din Vaslui, în faţa unui public receptiv, de toate vârstele, prof. univ. dr. Constantin Dram de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi a prezentat cu regularitate, alături de invitaţi de seamă din ţară şi de peste hotare, conferinţe de interes deosebit reunite sub genericul După-amiezi culturale la Vaslui. Şi de această dată, în dezbaterea intitulată Singurătăţi de genul masculin, vorbitorul a plecat de la literatura universală, pe care a umanizat-o, urmărind permanent o axă tematică riguroasă.
În preambulul expozeului său s-a referit la teritoriul atât de important al cunoaşterii omeneşti – imaginarul – care „se modelează, se redescoperă asemenea modei“. Au fost trecute în revistă puţinele momente de singurătate ale omului primitiv când s-au născut imagini esenţiale (precum zborul săgeţii, discul solar, curgerea apei etc.), ajungându-se la omul modern, aflat în contrast, deoarece dispune de mai mult timp pentru meditaţie: „Dacă nu-l are, îl inventează“, a conchis oaspetele. Totodată, a subliniat faptul că imaginea cea mai importantă, înfiripată de-a lungul istoriei omeneşti, rămâne aceea a femeii (cu toate derivatele ei: soţie, mamă, iubită).
Pentru a explica etimologia termenului singurătate, profesorul Constantin Dram s-a oprit la literatura secolului XX, la conferinţele „fulminante“ ale marelui filozof al culturii José Ortega y Gasset, aducând apoi în prim-plan imagini ale unor personaje memorabile aflate în „căutarea completării“, precum Ghilgamesh şi Enkidu („primul mare cuplu de prieteni adevăraţi“), Ulise şi Penelopa, Tristan şi Isolda („ultimul mare mit născut în perioada postmodernă“), Panurge din Gargantua şi Pantagruel de François Rabelais, Don Quijote, Robinson Crusoe etc. S-a ajuns la concluzia că, de fapt, omul, din păcate, se teme de singurătate şi că „în noaptea istoriei a căutat sprijinul femeii. Şi aceasta a procedat la rândul ei la fel“. Distinsul conferenţiar a ales drept dovadă de emancipare, de feminism romanul Iubita locotenentului francez, de John Fowles.
Astfel, preţ de mai bine de o oră am fost contemporanii acestor minunate personaje, am călătorit alături de ele din preistorie, epoca homerică spre cea modernă, devenind martorii frământărilor sufleteşti provocate de… nevinovatul sentiment al singurătăţii. De aceea, publicul vasluian abia aşteaptă următoarea conferinţă.
Ne-am putea gândi, prin extrapolare, la singurătatea de ambele genuri (respectiv masculin/feminin) a elevilor noştri. Adeseori m-a frapat, de-a lungul timpului, atât la orele de Limba română, cât şi la orele de dirigenţie, chipul lor marcat de tristeţe când vorbesc în compuneri despre părinţii plecaţi la muncă în străinătate, în cazul unora încă de când erau în clasa I (acum sunt în clasa a VIII-a )… Fie că locuiesc cu o bunică (bătrână şi bolnavă, care nu-i înţelege), fie că stau la o mătuşă sau cu unul dintre părinţi, nu le place deloc să dezvolte acest subiect. şi în puţinele cazuri când o fac, sunt atât de absorbiţi de povestea lor, încât lacrimile îi copleşesc şi se termină totul. Se simt stingheri în colectivul căruia ar trebui să le aparţină. (Adeseori, la întrebarea „Ai vreo prietenă în clasă?“ mi s-a răspuns negativ sau printr-o simplă ridicare din umeri. Atunci m-am adresat colectivului clasei respective: „Aţi vorbit vreodată cu ea? De ce? Nu e păcat? E colega voastră“ şi i-am îndemnat: „Faceţi voi primul pas dacă vedeţi că ea nu-l face!“) Sunt mai interiorizaţi, au mai puţină încredere în ei. Chiar dacă sunt în gimnaziu, se exprimă mai greu, citesc silabisind, depun eforturi să fie clari. Cei mai mulţi par demotivaţi, de aceea au rezultate slabe la învăţătură. Sunt însă şi exemple de genul următor. Un elev de clasa a VII-a a mărturisit deschis: „Nu vreau să vină tata acasă pentru că mă pune să învăţ, mă supraveghează strict. E mai bine numai cu mama, că nu are timp să se ocupe de mine“. Uneori se uită la tine rece, impersonal. Unii simt nevoia de protecţie maternă. Dar, oricât s-ar strădui, dirigintele, dascălul nu poate suplini întru totul dragostea părintească. Un lucru e cert: aceşti copii simt totul mult mai intens decât ceilalţi. De exemplu, când se întâmplă ca de sărbători sau în vacanţe să li se întoarcă acasă mama sau tata, sunt brusc luminaţi ca şi când în jurul lor ar pluti un cerc magic, de energii ascunse. Pe moment îi descoperi alţii, parcă mai fortificaţi sufleteşte.
Am putea vorbi şi despre drama singurătăţii unor elevi foarte buni, firi romantice, extrem de sensibile, copii talentaţi care nu-şi găsesc locul în rândul acestor generaţii. Simt şi declară de altfel că nu li se potriveşte deloc acest secol („Ce păcat că s-a întâmplat să ne naştem acum!“), nu sunt acceptaţi de colegii lor emancipaţi, care frecventează baruri, discoteci, fumează. Sunt consideraţi ciudaţi, rătăciţi de această lume, tocilari etc. Nu le rămâne decât să se adâncească în lecturi, să-şi construiască universul lor paralel reprezentând mica revanşă împotriva realităţii ostile. Sau… să se alinieze anturajului.
De asemenea, constatăm cu stupoare că există o altă categorie de elevi aflaţi la antipodul celor pomeniţi la început, care, deşi sunt însoţiţi la şcoală de părinţi, bunici grijulii, sunt aşteptaţi zilnic la terminarea orelor, la cursurile festive, la sfârşit de an şcolar, la premiere li se alătură toţi membrii familiei, în realitate se plâng că se simt foarte singuri. Locuiesc singuri în camera lor, împietresc cu orele în faţa calculatorului sau a celularului şi uită să mai comunice cu lumea din jur. Îi observăm că aşa procedează şi când declară că „se plimbă“ în parc cu un prieten (în realitate, tot singuri în faţa celularelor stau) sau când merg în excursii (nu se desprind de celular în autocar. La îndemnul „Priviţi pe fereastră! Bucuraţi-vă de zona montană în care ne aflăm!“, răspund că au imagini mai interesante de văzut la telefon). Deseori îi surprind obosiţi la ore şi la întrebarea nevinovată „La ce oră ai adormit?“, declară cu nonşalanţă: „La ora 3 (!)“. „Şi mama ta ştie?“ „Nu. Era în camera ei.“ De aceea nu ne mai miră faptul că, deşi dispun de condiţii deosebite de viaţă, de posibilităţi materiale, li se satisfac toate capriciile, foarte mulţi elevi apelează la psihologul şcolii, căutând soluţii salvatoare.
Singurătatea în înţeles contemporan este un sindrom greu de combătut cu mijloacele tradiţionale ale psihopedagogiei. Este nevoie, neîndoielnic, de multă răbdare şi tenacitate pentru ca elevii confiscaţi de tehnologie să descopere treptat frumuseţea lucrurilor simple şi fundamentale: natura, mişcarea, bucuria revederii cu ceilalţi, căldura şi afecţiunea familială, farmecul discret al unei plimbări în parc… După toate semnele, mai este mult până departe…
 Daniela OATU