Foto: dreamstime

Trăim în ultimii ani o perioadă agitată a vie­ților noastre. Aparent paradoxal, agitația internă, stresul și tot ceea ce ni s-a întâmplat au fost dublate de dezechilibre emoționale generate de izolare și de pierdere a unei comunicări autentice. Dintre toate acestea, singurătatea și-a pus un accent major asupra vieților noastre și impactul ei asupra vieții copiilor a avut consecințe greu de cuantificat pentru moment. Desigur, acum ne-am întors cu toții la școală, dar golul pe care ea l-a lăsat în spațiul nostru de dezvoltare emoțională este la fel cum ai vedea în mijlocul unui gazon urma lăsată de un bolovan mare care a fost mutat recent: o să dureze un timp până ce locul respectiv o să înverzească la loc!

Reîntorcându-ne la tema articolului de față, putem începe cu faptul că, potrivit cercetărilor publicate de Asociația Medicală Americană, singurătatea poate să se dovedească mai rea pentru sănătatea noastră generală decât fumatul sau obezitatea (Goldsmith, 2022).

Avem așadar de-a face cu o problemă a cărei gravitate o putem lesne ignora. Iar cercetările ne pot trage un semnal de alarmă și aici. Astfel, la sfârșitul anului 2020, după perioada respectivă de distanțare socială, 36% dintre adulții din SUA au raportat că au experimentat „singurătate gravă“ (Kerr, 2022).

Singurătatea copiilor și adolescenților s-a dovedit și mai grea în această perioadă. Multiple cercetări au arătat că elevii au fost cei mai afectați de pandemie: ei au trebuit să medieze între propria dezvol­tare, propriile frici, propria incertitudine (elemente firești în evoluția fiecărei persoane la vârsta respectivă) și povara imensă de anxietate, tristețe și singură­tate pe care a adus-o cu ea pandemia.

Și cu mult înainte de pandemie, ­Qalter, Brown, Munn, Rotenberg (2010) au identificat o legătură între nivelurile mai ridicate de singurătate din copilărie și depresia pe care adultul o s-o încerce mai târziu.

Alte studii au pus în evidență consecințe și mai grave: de exemplu, în cercetarea întreprinsă de către Gow, Coley, Starr și Deary (2013), aceeași experimentare a singurătății în copilărie a fost asociată și cu performanțe cognitive mai scăzute la vârsta adultă.

Lucrurile sunt extrem de serioase, așadar. Nu putem să ne prefacem că „nu a fost nimic“ și că „lasă, că totul o să treacă“. O să treacă, o să ne adaptăm, este adevărat, dar cu ce costuri? Așa cum spu­ne Weiss (2022), „adaptabilitatea este atât o binecuvântare, cât și un blestem. Adapta­bilitatea ne oferă flexibilitatea de a su­praviețui circumstanțelor dificile, dar dezavantajul este tendința noastră de a ne adapta atât de bine încât să nu observăm cât de rele sunt lucrurile cu ­adevărat“.

Înainte de a merge mai departe este bine și să definim termenul (chiar dacă pentru fiecare dintre noi există o definiție comună pe care o avem în minte când ne referim la singurătate). Astfel, singurătatea este definită ca fiind o „experiență neplăcută care are loc atunci când re­­țeaua de relații sociale a unei persoane este deficitară fie calitativ, fie cantitativ“ (Bekhet & Zauszniewski, 2008).

Ce înseamnă o deficiență calitativă? Conform studiilor, atunci când intimitatea lipsește, avem de-a face cu o deficiență calitativă. Au existat interacțiuni în timpul pandemiei? Da, au fost, multe intermediate de tehnologie. Copiii au făcut școală online, noi toți am fost „co­nectați“ permanent unii cu alții. Dar, așa cum subliniază studiile, cineva poate avea in­teracțiuni cu alții fără ca respectivele in­teracțiuni să ofere și un sentiment de apropiere. Este vorba despre acea lipsă a „respirației împreună“ cum am definit-o deseori în Dialogurile pedagogice pe care le-am inițiat pe pagina mea de Facebook în această perioadă. Am fost permanent conectați, dar conexiunea a avut lipsă de profunzime, de intimitate, de consistență.

La rândul ei, o deficiență cantitativă se referă la lipsa oricăror interacțiuni sociale, superficiale sau intime. Pandemia actuală a schimbat modul în care, cât de des și cu cine socializăm (Karth, 2022). Chiar dacă absența totală interacțiunilor sociale a fost mai rară, nu putem spune că nu a existat!

Concluzionând asupra fenomenului pe care îl punem sub reflector în acest articol, „singurătatea are atât o componentă obiectivă (numărul de interacțiuni sociale pe care le are o persoană), cât și o componentă subiectivă (calitatea profunzimii interacțiunilor sociale)“ (Willard Virant, 2022).

Ce s-a întâmplat după pandemie? Am revenit brusc la ceea ce am fost? Se pare că nu, ne-am „procopsit“ cu un nou fenomen pe care studiile (vezi și Emamzadeh, 2021) îl caracterizează drept „a te simți singur“ (care nu este același lucru cu singurătatea efectivă). S-ar putea ca cineva să fie singur și să nu se simtă singur și s-ar putea ca altcineva să se afle în mijlocul oamenilor și, cu toate acestea, să se simtă în continuare singur. „Toți oamenii se simt singuri atunci când experimentează izolarea, lipsa de prietenie și separarea de cei dragi. Dar în momentul în care sunt forțați să interacționeze doar cu cei pe care îi cunosc bine, pot simți și un alt fel de singurătate și să nu înțeleagă de ce se simt așa“ (Gunther, 2021).

Revenind la Emamzadeh, autorul ob­­servă că „oamenii singuri cred că nimeni nu-i înțelege (…) că nimeni nu-i cunoaște cu adevărat“. O concluzie la acest fenomen o regăsim și la Soeiro (2022): „Ne-am ascuns (de ceilalți – n.n.) împreună cu cei mai apropiați oameni din viața noastră, ceea ce a creat în sine un nou tip de singurătate – «singurătatea împreun㻓 (­Soeiro, 2022).

Un elev care experimentează o astfel de stare o să se integreze mai greu în ­grupul școlar, o să aibă o relație cu risc de dezechilibru cu profesorul, o să-și gă­­sească mai greu resursele pentru a se motiva pentru învățare.

Acest lucru s-a întâmplat și pentru faptul că, de multe ori, copiii sunt slab echipați pentru a face față incertitudi­nilor erei pandemiei (și acum unei noi perioade, de război). Scharff (2021) spunea că: „lipsiți de stimularea dezvoltării profesorilor, a sportului, a colegilor, a vecinilor și a practicii zilnice a interacțiunilor sociale, copiii au (acum – n.n.) abilități mai puțin dezvoltate în a face față problemelor pandemice“. Concluzia este evidentă și ne-o oferă Salinas (2022): „În această lume pandemică imprevizibilă, singurătatea și izolarea socială au devenit, din păcate, noul normal, dar trebuie să luptăm împotriva acestui lucru“.

Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022