O întâlnire simbolică prin caracterul ei festiv, precum și – mai ales – prin semnificația participării și a sugestiei mesajului este de natură să rețină atenția mediului educațional. Președintele Klaus Iohannis s-a întreținut îndelung, la Palatul Cotroceni, cu 120 de copii, invitați din mai multe școli, precum și din instituții de creștere, educație și ocrotire. De asemenea, a premiat două școli gimnaziale pentru performanțele lor apreciate din perspectiva nevoilor de azi, cu deschidere spre societatea integratoare, în care orice semen s-ar arăta, individual poate să existe, să se afirme prin personalitatea proprie. Contextul evenimentului l-a oferit marcarea a 25 de ani de la semnarea Convenției Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile copilului. Dreptul la educație este fundamental, în condiții de șanse egale, de acces liber la cunoaștere, la informare și, pe această cale, la formare pentru viață. Dincolo de sensuri, de aprecieri venite din zona autorității și de inevitabile formule uzitate în astfel de împrejurări, sunt de reținut mesajul evenimentului și plasarea contextuală, care se conturează cel puțin generatoare de speranță pentru viitorul școlii, dacă nu purtătoare de sensuri ale încurajării.
Președintele a formulat cu acest prilej o caracterizare integratoare asupra sistemului de educație din România, valabilă de ani buni: „Din păcate, boala sistemului de educație românesc nu este lipsa de reformă, ci reformita cronică de care suferă de la Revoluție încoace. Am avut mulți, foarte mulți miniștri ai Educației și fiecare a încercat o reformă sau chiar două. Ceea ce nu-mi doresc este o reformă formală și ceea ce îmi doresc este o dezbatere publică largă, de lungă durată, urmată de schimbări profunde, care pot fi motivate și care dau rezultate”. Idealul reformator enunțat prin vorbe mari și cu ambiții fără urmă de îndoială a luat în acest sfert de secol pe care-l trăim forma locului comun în angajamente politice, în proiecte căutătoare de susțineri mai ales financiare și în speranțe individuale, comunitare, desigur și naționale. Rămâne în urmă cât de curând reperul celor 25 de ani de societate nouă, democrație, libertate, deschidere și sumedenie de alți termeni, ani purtând fără întrerupere dezideratul reformei în Educație. L-au dus cu ei miniștri de resort și l-au anulat mai mult sau mai puțin explicit și ferm tot miniștri ai domeniului. S-a încetățenit drept unul dintre locurile comune ale traiului cotidian și ale noii limbi din înlocuitori de lemn (la rândul ei, învechite) sintagma Reforma Educației. Este permanent obiectiv enunțat și a ajuns să fie, în egală măsură, privit cu îndoială. Reforma Educației este unul dintre primele impulsuri ale momentului Decembrie 1989, atunci când tocmai venise vacanța de iarnă a unuia dintre cei mai grei ani școlari, trăit astfel de cei care
i-au fost contemporani din bănci ori de la catedră și imposibil de înțeles dincolo de eventuala receptare de manual de către cei care s-au născut, s-au ridicat, s-au format și se formează după. Reforma Educației în acel moment a început din disperare și s-a bazat în primul ei moment pe speranță. Ulterior s-au văzut naivitățile și iluziile. Reforma Educației s-a confundat – se confundă și acum – cu legea în domeniu. Confuzia a întreținut amăgirile și a pregătit locul pentru deziluzii. Și unele, și celelalte au continuat peste ani și persistă.
Reforma eternă
La urma urmei, cumva școala românească s-a aflat într-o reformă și cu ceva timp înainte de decembrie 1989. S-a ignorat în primele momente, în primele luni și în primii ani după, iar până la urmă nici nu a mai existat îndrăzneala aducerii aminte, nici oamenii nu au mai fost (din nefericire, mulți inclusiv fizic) dispuși, atenți sau curajoși ca să semnaleze că școala românească o ducea prost în existența ei reală, dar se găsea într-o întreținută, dirijată și înspăimântătoare celebrare a fericirii. Cu puțin înainte de 1980 și mai ales în anii ’80, se practica o așa-zisă reformă, determinată, se spunea, de formarea unui om nou, pentru care cuvântul impus a-l defini era constructor. De la un an școlar la altul licee cu faimă și cu nume dispăreau sub anonimatul uniformizator al numerelor care acopereau tot mai mult un tip cvasigeneralizat de liceu industrial. Se restrângeau facultăți. Dispărea orice urmă de exigență la examenele naționale, inclusiv în forma pe care contaminant azi o regretăm. Legislația fundamentală în domeniu devenise inactuală. La propriu, Statutul cadrelor didactice (ca text tipărit, eventual utilizabil) era o raritate. Cu voce tare însă era clamată efervescența schimbării, chit că nu se știa a ce anume, în ce. Ce-i drept, nu se vorbea atât despre reformă în domeniu, cât despre revoluție. Pe acest fond, a venit Revoluția (alta, altfel) și s-a pornit reforma. În domeniul educației, s-a spus, se spune și acum, că fiecare ministru a adus cu sine un fel de reformă de-acasă ori din cancelaria unde se retrăgea în recreații până să primească pe inventar dotările din Casa Școalelor din centrul Bucureștilor. De fapt, fiecare a îndeplinit o comandă politică. Transpartinică a fost încredințarea că promisiunile de schimbare din temelii, cum nu s-a mai făcut, a școlii aduce capital politic. Nici politizarea școlii nu a fost o noutate în fond față de vremea anterioară lui Decembrie 1989.
Proiectul de țară construit în jurul școlii
Acum, pornește – a pornit de câteva zile – o nouă reformă (de parcă reformele pot fi și vechi). „Societatea românească trece printr-o perioadă de maturizare democratică. Mulți tineri încep să-și dorească mai mult de la cei care îi reprezintă, ceea ce este o condiție esențială de funcționare a unui sistem democratic. Eu sper ca dorința dumneavoastră de implicare de acum să se păstreze și în etapa maturizării. Avem nevoie de cetățeni activi în politică, în societatea civilă, în comunitățile locale și în toate instituțiile și organizațiile din România. De aceea, dorința voastră de a fi auziți este complet îndreptățită și trebuie stimulată, sprijinită și promovată în școală și în societate”, le spunea președintele copiilor curioși (chiar dacă „aduși cu școala”) și sincer bucuroși să-l aibă printre ei. Cumva, senzația privitorilor – cei mici în cauză deveniseră deja convinși – era că pozițiile se inversaseră și nu mai era evident cine al cui invitat este. În actualitate, afirmată în diverse contexte cu profil educativ și social, se găsește declanșarea unei ample dezbateri, de la nivel prezidențial, pe tema Educației Naționale, nu atât ca reglementare, cât mai ales ca ideal, concept și orizont. Cu strângere de inimă destui își aduc aminte de lansarea în urmă cu niște ani a unui pact, de asemenea pentru Educația Națională. Datoria celor pe care școala îi adună în jurul și în interiorul ei este să fie încrezători în deschiderile de acum, dincolo de doza personală de optimism. După câte se anunță de pe poziția Administrației Prezidențiale, de acum, pe durata unui an de zile, vor avea loc întâlniri, dezbateri, schimburi de idei pe teme vizionare ale Educației. Probabil se va găsi loc și pentru cunoașterea lumii școlii la ea acasă. În anul gândit astfel, intenția este să se contureze obiective pentru Educația pusă în slujba dezvoltării. Ar fi să urmeze, pentru încă un an, alcătuirea unui proiect de țară. Speranța este că intrarea în al doilea secol de existență ca stat modern, unit, ne va găsi știindu-ne bine propriile orizonturi.

1. IONESCU