Singur acasă? Împreună la școală

SINGUR ACASĂ? ÎMPREUNĂ LA ȘCOALĂDe câteva zeci de ani, un film – rămas la fel de proaspăt și azi, după infinite reluări pe micile ecrane, la toate posturile de televiziune, și după nu întotdeauna reușite continuări cinematografice –, acel film pe care l-am văzut cu toții, despre un puști foarte blond și inimaginabilele lui năzbâtii și încurcături, multe provocate de el însuși, de când părinții l-au uitat, fără voia lor, singur acasă, ne-a fermecat tuturor copilăria. Titlul și, mai ales, ideea lui le-am reluat și preluat – fără, poate, cuvenitele ghilimele – în prima parte a însemnărilor noastre de azi. Căci, de bună seamă, ce poate fi mai de actualitate, în acest din urmă an care ne bântuie, tuturor și global, existența, decât frământarea părinților provocată de rămânerea, sau nu, a copiilor lor acasă, în prezența și, mai ales, în absența părinților, mai mult sau mai puțin îndelungată, de acasă, date fiind obligațiile de serviciu: ale unuia dintre părinți sau, nu de puține ori, ale amândurora.

Filmul, ne reamintim, pornește de la o simplă greșeală, născută din graba plecării: un băiat, mezinul familiei și autorul imperturbabil al celor mai șugubețe și neîntâmplător întâmplătoare boroboațe, este uitat involuntar și rămâne complet singur acasă, în vreme ce goana automobilului îi duce pe prea grăbiții lui părinți și pe ceilalți copii departe, spre o destinație multdorită de vacanță.

Flagelul care a deșteptat, dureros, din automatismul unei vieți zilnice curente, o omenire preocupată de problemele ei particulare, dintr-o zonă sau alta a globului, nu are nimic de-a face cu graba și, cu atât mai puțin, cu uitarea, fie și involuntară. Dar acest flagel pandemic a readus în atenția părinților din întreaga lume o realitate mult mai gravă decât aceea a pierderii sau a păstrării serviciului aducător de venituri și garant al subzistenței. Copiii sunt acum această realitate, pe care virusul mondial a descoperit-o privirilor noastre, neobișnuite cu ea. Obligația de a-i feri și pe copii de pericolul contaminării a legat nevoile familiei de noua realitate socială. Ce urmează să se întâmple cu cei mai tineri membri ai familiei, de la vârsta creșelor și a grădiniței până la adolescența apropiatului majorat? O nouă dilemă, doar aparent simplă și ușor de tranșat din punct de vedere medical, s-a născut din primele luni ale dezlănțuirii flagelului: la școală sau acasă? Acasă sau la școală?

Nu avem nici competența, nici cea mai mică intenție de a încerca – pentru a câta oară?… – să redeschidem, aici, o discuție în ceea ce privește obligația noastră, a tuturor, de a asigura protecția optimă a populației școlare din punct de vedere medical. Dincolo de datoria medicală se ridică, însă, aceea morală. Riscul rămânerii în colectivitatea școlară în locul izolării în mediul familial depinde, cum știm cu toții, de gradul de infectare zonală, respectiv națională, și de procentele aferente statisticilor epidemiologice. Dar rămânerea în sânul familiei și racordarea preponderent, dacă nu exclusiv, la școala virtuală implică, trebuie să recunoaștem cu maximă onestitate, și ea, la rândul ei, un risc imens. Nu mai este un risc medical, ci unul educațional și, în ultimă instanță, unul de ordin moral. Te vindeci de boala Covid-ului, dar de golurile educaționale cum? Și când? Și cu ce pierderi colaterale? Și, oare, sunt ori vor apărea goluri numai în educație? Dar din perspectiva comportamentală a copilului, ca viitor om între oameni? Dar, pur și simplu, sufletește? Ce goluri sufletești naște lipsa de socializare fizică, umană, pentru un copil, care își vede colegii și prietenii nu acolo unde ar trebui, la locul de joacă sau sub mica cupolă a clasei, ci pe ecranul telefonului, pe rețele?

Îl invit pe cititorul acestor rânduri să ne însoțească într-o scurtă întoarcere imaginară. Acum aproape două mii de ani, în capitala către care duceau toate drumurile Lumii Vechi, un profesor de elocință, pe numele său Marcus Fabius Quintilianus, filolog și, pe de altă parte, erudit formator de buni viitori cetățeni ai primului stat mondial – Imperiul Roman –, descria elevilor și tuturor celor interesați modalitățile prin care educația poate să se pună în slujba construirii societății, solide și profitabile, a vremu-rilor lui. De fapt, a oricăror timpuri, aș preciza, tocmai pentru că, așa cum le înfățișează și dezbate Quintilianus, problemele educației nu aparțin doar unui singur timp, determinat. Dimpotrivă. Opera care i-a adus profesorului roman o faimă neegalată până în epoca modernă se numește Institutio oratoria, „Educația (sau arta) cuvântului“. Cartea întâi, precum și cele imediat subsecvente, supun atenției, într-un prim mănunchi, cele mai generale probleme ale educației din toate timpurile. Cel de-al doilea capitol al cărții inițiale poartă amprenta unei gândiri care a deschis frământările în materie ale secolelor și mileniilor viitoare din istoria educației. În formularea interogativă a lui Quintilianus: Dacă e mai cu folos învățătura acasă sau în școli. Astfel, ajungem cât se poate de aproape de realitatea vremurilor noastre, chiar dacă, în cazul autorului antic, nu se au în vedere situații și împrejurări excepționale, cum sunt cele bântuite de flageluri.

„Dar, pe nesimțite, copilul începe să crească, să coboare de pe genunchii noștri și să învețe serios“ (I, 2, 1). Așa începe profesorul de elocință și educație școlară una dintre primele pagini ale tratatului, aparținând capitolului secund din cartea inițială. Alternativa care se deschide în fața lui și a părinților, cărora li se adresează, ridică, exact ca astăzi, o dilemă. Deosebirea este doar că cel de-al doilea termen al alternativei nu este situația sanitară provocată de o boală periculos de molipsitoare, care îi obligă pe părinți și autoritățile să decidă ținerea acasă a copiilor, în loc să le permită accesul firesc în școli, ci un alt tip de învățământ, în locul celui public: învățătura particulară, acasă, cu un profesor angajat în acest scop. „Așadar, continuă Quintilianus chiar în a doua frază a capitolului, aici e locul cel mai potrivit să discutăm dacă e mai util să ținem pe copii acasă – între pereții unei locuințe particulare – ori să-l încredințăm școlilor cu copii numeroși și cu profesori, ca să zic așa, publici“ (ibid.).

Întregul capitol este o pledoarie deschisă, sinceră și onestă (căci are la bază îndelungata experiență proprie de la catedră, ex cathedra) în favoarea educa-ției școlare, în sensul etimologic al adjectivului, prin urmare în favoarea acelui mod de a-i educa în școală, și nu acasă, cu profesori particulari, pe copii. Schimbând ceea ce trebuie schimbat (mutatis mutandis), problema este identică ace-leia cu care ne confruntăm noi astăzi, și anume din perspectiva fondului problematic. La școală sau acasă? Aceasta este întrebarea, ca să ne reamintim celebra formulare, răsărită aproape spontan în memorie. Pentru Quintilianus, tertium non datur, o a treia soluție nu era previzibilă – educația școlară mixtă, și acasă, și la școală (în cel de-al doilea scenariu de la noi, cel „galben“, cu elevi sau studenți care și merg la cursuri, și învață de acasă), pentru că, pur și simplu, soluția învățământului „la distanță“, în „mediu vir-tual“, online, trebuia să mai aștepte un pic. Vreo două mii de ani.

Trei sunt argumentele pe care Quintilianus le aduce în pledoaria sa pentru educația organizată, în defavoarea celei de acasă, cu profesor angajat special. Cu permisiunea cititorilor noștri, le vom trece repede în revistă, încercând să descoperim analogii cu educația de tip virtual în condițiile de azi, așadar extra scholam.

Primul se referă la aparentul avantaj că profesorul de acasă (de pe ecranul monitorului, actualizăm noi) se adresează unui singur elev, având mai mult timp să se ocupe de el (I, 2, 2). Elevul din fața calculatorului nu este singur în raport cu ceilalți interconectați (se află în modul de video-conferință). În realitate, el este tot singur cu ecranul de dinaintea lui. Aparenta, de fapt falsa impresie de colectivitate ține de prezența virtuală multiplă, grație interconectării. Mai are, însă, elevul sau studentul curajul ori dorința să ridice mâna (deși diverse platforme electronice simulează gestul), ca să pună nu o întrebare, ci întrebări, mai multe, în timpul lecției sau al cursului, când vor-birea și adresarea profesorului sunt cu adevărat vii? Sau, cum notează Quintilianus, aducând el, un ilustru profesor de acum două milenii, un modest elogiu meseriei dintotdeauna de profesor: „(…) cuvântul profesorului nu este ca o cină, care ajunge mai puțin fiecăruia, dacă sunt mai mulți, ci este aidoma soarelui, care dăruiește tuturor la fel de multă lumină și căldură“ (I, 2, 14).

Al doilea argument al lui Quintilianus, formulat de noi în termenii educaționali moderni, ține de lipsa de organizare a învățării acasă, în absența unui cadru instituțional și în posibila prezență a unor exemple de comportament („de–prinderi“ le numește profesorul roman) rele, în propria familie a elevului. Să îi dăm din nou cuvântul autorului nostru: „Izolarea acasă nu va oferi mai puține prilejuri pentru deprinderi rele, căci și preceptorul din casă poate fi un om necinstit, și nici conviețuirea printre sclavii răi nu este mai sigură decât printre oameni liberi, puțin cuviincioși“. Să înlocuim cuvintele „preceptorul“ și „sclavii“ – realități curente ale Lumii Vechi – cu acelea care desemnează calculatorul/telefonul mobil conectat la internet și, respectiv, pe prietenii dubioși și pe părinții imaturi. Calculatorul sau telefonul nu sunt cel mai bun însoțitor al vieții unui copil ori adolescent, amândoi tentați să li se dedice, dacă s-ar putea, din zori și până în noapte, cu pasiune frenetică și, de la caz la caz, necontrolată ori necontrolabilă. Iar părinții înșiși sau diverse rude apropiate ori anturajul familial nu oferă întotdeauna, nici astăzi, nici odinioară, cele mai bune exemple de mod de viață (modus uiuendi). Iată ce spune același profesor roman: „De la început le destrămăm copilăria prin plăceri. (…) Încă nu pronunță primele vorbe și știe ce înseamnă coquus [bucătar] și cere stridii. Le rafinăm gustul înaintea vorbirii. (…) Ne bucurăm dacă spun vreo necuviință; vorbele lor, de neîngăduit nici desfrânărilor alexandrine, le întâmpinăm cu râsete și sărutări. Și nu este de mirare: noi îi învățăm, de la noi le aud; pe prietenele noastre, pe concubinii noștri îi văd; orice banchet răsună de cântece obscene și oferă priveliști cărora te rușinezi să le spui pe nume; (…) Nefericiții învață aceste vicii înainte de a ști că sunt vicii; astfel destrăbălați și nărăviți, nu din școli iau aceste rele, ci le aduc în școli“ (I, 2, 6-8).

Ultimul argument este cel mai complex. Rezumând ideile dezvoltate de Quintilianus, vom constata că este vorba de capacitatea școlii de a forma, prin emulație reală, cotidiană, tri- sau semestrială, anuală, pe promoții și generații, viitori cetățeni, onești și meritorii, ai societății de mâine, clădite azi. Exact același lucru spunem și noi, atunci când afirmăm toți, cu egală convingere, folosind sintagme preluate din limbajul economico-financiar actual, că învățământul, adică școala, reprezintă o investiție pe termen lung, nu imediat. Vă propun, în încheiere – pentru a nu prelungi, prin comentarii pe care le consider, aici, în fond, nenecesare și superflue, întâlnirea noastră cu opera și ideile educaționale ale profesorul roman –, să-l lăsăm doar pe el să vorbească.

„Înainte de toate, viitorul orator (termen perfect echivalent, în acest context, și nu numai, celui de cetățean, fie antic, fie modern – n.n.), menit să trăiască în mijlocul unei foarte mari mulțimi de oameni și în plină lumină a vieții publice, trebuie să se obișnuiască încă de tânăr să nu se teamă de oameni și să nu se ofilească în acea trăire singuratică și, ca să zic așa, retrasă în umbră. Mintea trebuie ținută mereu trează și în continuă atenție; într-o izolare de genul acesta, ea lâncezește și capătă rugină, ca orice obiect pus în întuneric, ori, dimpotrivă, se umflă de o încredere în sine deșartă; căci e firesc să își atribuie prea mult cine nu se compară cu nimeni. Mai târziu, când vine vremea să își arate cunoștințele, îl orbește lumina soarelui; se teme de tot, căci totul e nou, deoarece a învățat în singurătate ceea ce trebuie să practice între mulți. (…) Adăugați faptul că acasă copilul poate învăța numai ce i se transmite lui personal; în școală, însă, și ce se spune altora. În fiecare zi va vedea că se aprobă multe, că se corectează multe; îi va servi dojenirea lenii unuia, îi va folosi lăudarea hărniciei altuia; întrecerea la învățătură va fi încurajată prin laudă; va socoti rușinos că este mai prejos decât altul de aceeași vârstă cu el; i se va părea frumos să în–treacă pe cei mai vârstnici decât el. Toate acestea aprind pornirile frumoase; și chiar dacă ambiția este un viciu în sine, totuși, adeseori, e cauza virtuților. (…) Așadar, este util ca elevul să aibă modelul pe care tinde mai întâi să-l imite, apoi să-l întreacă; în felul acesta, încetul cu încetul, se va ivi și speranța în realizări mai mari“ (I, 2, 17-19, 21-22, 29).

Singuri, acasă?

Mai bine, împreună, cât timp suntem tineri, iuuenes dum sumus (cum ne îndeamnă și cântecul medieval studențesc al bucuriei), la școală.

Căci, așa cum spunea dascălul spiritual al lui Quintilianus, Seneca filosoful: „Învățăm nu pentru școală, ci pentru viață“ – Non scholae, sed uitae discimus.

Articol de Liviu FRANGAprofesor universitar

Articol publicat în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021