Simularea națională la nivel liceal (7-10 martie 2016) a declanșat – ca și la edițiile de până acum – reacții diverse ale comunității didactice. Atitudinile semnificative se pot înscrie într-o acoladă elocventă: 1) scepticism total cu privire la utilitatea simulărilor; 2) scepticism temperat; 3) îndoială, poziție evazivă; 4) aprobare timidă; 5) aprobare necondiționată. Scepticii de serviciu nu înțeleg de ce evaluarea prin note rămâne suspendată; conform metodologiei, notele nu se trec în catalog, nu pot fi considerate note de teză, nici de extemporal, intră doar în statistica unității școlare; lucrările se discută cu elevii și cu părinții lor și de aici decurg soluțiile ameliorative incluse în proiecția managerială imediată și în strategia didactică a profesorilor de la disciplinele de bacalaureat. Simulările sunt utile, în opinia noastră, indicând punctul în care se află elevii pe axa progresului școlar, zonele forte și zonele vulnerabile în pregătirea intelectuală. Motivația liceenilor pentru simulări nu atinge, din păcate, cota maximă, iar efectele sunt două: absențele (numeroase) și lipsa de angajare intelectuală și de concentrare. Aflând că notele nu vor fi trecute în catalog decât prin opțiunea scrisă a fiecăruia (conform metodologiei), elevii și-au permis să fie destul de relaxați și să nu se omoare cu firea. Dacă viitorii bacalaureați de la clasele terminale (a XII-a) au avut toată legitimitatea să pună mai mult suflet (până la examenul final sunt doar câteva luni), elevii claselor a XI-a se simt încă într-un spațiu securizant: mai au un an și ceva până la scadență, așadar, nu și-au turat motoarele, speră să se pună la punct în intervalul rămas.
Prin natura obligațiilor profesionale stricte, am evaluat 49 de teze de clasa a XI-a, iar rezultatele sunt submediocre: 15 elevi au obținut note de la 1 la 4,99 și alți 18 elevi – note între 5 și 5,99, ceea ce i-ar fi plasat pe toți deopotrivă în detașamentul celor respinși; 16 elevi s-au înscris în intervalul 6-7,99. Dincolo de acest prag n-a trecut nimeni, deși cei doi corectori abilitați au privit tezele dintr-o perspectivă constructivă. A arunca însă apă de trandafiri peste o realitate precară n-ar fi servit nimănui, cu atât mai puțin candidaților, care n-au nevoie de bunătate filantropică ci de exigență și luciditate.
Subiectele au fost – ca să preiau calificativul unui confrate – „prietenoase”: nimic agresiv, nimic șocant, nimic ieșit din comun, totul sub „umbrela” programei de bacalaureat. Cârcotașii nu au avut „benzină” pentru a lansa obiecțiile lor inflamabile…
S1 le-a propus candidaților poemul eminescian Nici luna luminoasă, nici stelele din ceri…, creație mai puțin cunoscută, absentă din edițiile curente destinate școlarilor, ceea ce nu reprezintă un impediment pentru elevii familiarizați cu imaginarul poetic eminescian de substanță romantică și cu erotica poetului național; luna, stelele, cerul, durerile trecute, tine­rețea dusă, sufletul răscolit, ochii de înger, visul erotic, viața la crepuscul, iluziile pierdute, pustiul și urâtul, brațele marmoreene ale iubitei ideale, sufletul gol, proiecția onirică a iubitei, tristețea inefabilă, muzicalitatea orfică – nimic nu lipsește din arsenalul expresiv al geniului romantic.
Câteva cerințe veri­fică nivelul gimnazial de pregătire și doar două-trei transcend acest palier. Elevii serioși n-au avut motive să se poticnească aici, iar carențele lor au ieșit la iveală în altă parte. Slăbiciunile sunt pline de învățăminte în pri­mul rând pentru profe­sorul evaluator al clasei (prima „mână”), care constată că o serie de chestiuni elementare au fost uitate și – paradoxal – elevii cunosc lucruri mai complicate. Sino­nimele cuvintelor luminoasă și dureri par pentru unii probe inițiatice insurmontabile. Exemple: luminoasă – radiantă; dureri – apăsări, ama­ruri, îngrijorări, suspinări, apărări (sic!), amăgiri, amintiri, neplăceri, re­grete, răni, întâmplări. Jocul sinonimic rămâne o taină pentru unii elevi care propun varianta… antonimelor. Cratima pare un semn cabalistic de punctuație („Cu pânzele-atârnate…”), care „măsoară ritmul și măsura versurilor”. Cerința nr. 3 (de construit un enunț/o expresie cu substan­tivul aripă) a generat o propoziție bizară: „Pe aripă în jos zac mândrele rațe”.
Pentru eseul argumentativ (S2) a fost propusă o temă pe placul adolescenților: utilitatea telefoanelor mobile pentru omul contemporan. Nici că se putea ceva mai potrivit! Surpriza plăcută a fost să constatăm că tinerii apreciază la superlativ utilitatea tehnologiei moderne, dar intuiesc și efectele ei perverse, insidioase inclusiv pentru sănătate. Iată câteva aprecieri apodictice: „Dacă ai un telefon cu Android, poți spune că ești fericit”; „Telefoanele mobile sunt ca un drog”; „Eu consider că în zilele noastre ai nevoie de telefon ca de aer”; „Acest obiect micuț, pătrățos și subțirel ne ascultă și ne păstrează toate secretele în siguranță”; „Telefonul este o mașinărie care ne manipulează viața fără să ne dăm seama”. Cineva trage o concluzie nebuloasă: „Toți tinerii de azi folosesc telefoanele mobile și se văd rezultatele”. Nu lipsește aserțiunea tragică: „Telefonul poate distruge vieți”.
Elevii afirmă, în general, lucruri juste, înțeleg rostul telefonului și chiar admit să sub înrâurirea lui citesc mai puțin. Această observație e de bun augur; cândva, partizanii înfocați ai mobilului vor redescoperi cartea.
Ciudat, cele mai multe bătăi de cap le-a dat elevilor basmul cult „Povestea lui Harap Alb”, de Ion Creangă, deși este un subiect „prietenos”, accesibil, prezent în programa clasei a X-a și focalizat, în cazul de față, pe tema și viziunea despre lume, evident, din perspec­tiva naratorului. 20 de elevi au aludat cu nonșalanță acest convenabil S3, iar alți câțiva au catadicsit doar să schițeze un rezumat școlăresc al subiectului. Sugestiile aflate pe foaia de concurs n-au stârnit deloc fan­tezia hermeneutică a liceenilor, care s-au mulțumit cu truismele redutabile ale unei gândiri sumare și schematice. Puține lucrări au explicat rezonabil titlul și oximoronul inerent, au precizat tema, sensul călătoriei și al probelor inițiatice, motivele recurente, mitul labirintului (pădurea în care se rătăcește protagonistul), semnificația omului însem­nat, ciocnirea arhetipală dintre bine și rău, conturul personajelor, împle­tirea de realism și fabulos, oralitatea, jovialitatea, paremiologia, simbo­listica finalului. Unii elevi încurcă și confundă împărații; basmul ar fi apărut în 1977 (cu o întârziere de 100 de ani!), în revista „Convorbiri literare”, condusă de Mihail Kogălniceanu (sic!), cele două tărâmuri pe care se petrece acțiunea sunt tărâmul de nicăieri și lumea reală, Harap Alb devine… Făt-Frumos, Flămânzilă este redus la naivul… Fomilă, Păsări-Lăți-Lungilă se metamorfozează miraculos în Braț-Picioare-Lungi, Spânul are o contribuție pozitivă asupra acestui basm, Spânul îi cere lui Harap Alb să-i aducă nu sălățile din grădina ursului, ci o varză, Harap-Alb și fata Împăratului Roșu ajung să formeze o familie regală; bineînțeles că basmul cult reprezintă o parte din popor etc. Un citat are o savoare indi­cibilă: „În prima parte a basmului personajul principal cunoaște o fată, de fapt o vede și vrea să o cunoască; aceasta este misterioasă și timidă dar frumoasă, colaga nouă a lui. Acesta în pauză o vede în parcul școlii și începe să vorbească cu ea și se întreabă care este femininul de la harap; ei găsesc hărăpiță, hărăpină și se amuză. Fata stătea la bunica ei, pe o străduță îngustă și parcă mai părăsită, bunica ei fiind bolnavă. Cei doi comunicau prin scrisori. În final învinge binele, ca-n orice basm”.
Privită de la depărtare, printr-un ochean întors, simularea, ediția 2016 pentru elevii claselor a XI-a, a avut toate ingredientele capabile s-o „clasicizeze”: subiecte lejere, cerințe abordabile, tratări de la rezonabil la haotic, clișee, confuzii, erori ortografice și stilistice, umor involuntar, naivități, rotirea diletantă a cuvintelor. Peste toate plutește infailibila axiomă: Viața merge înainte. Simularea a trecut, trăiască simularea!
Teodor PRACSIU