Elevii sunt plictisiţi în clasă, sunt nefericiţi la şcoală. Această imagine este livrată cu insistenţă şi ridicată la un grad semnificativ de cuprindere. Stări, fenomene şi fapte negative din sistemul nostru educaţional a venit vremea să fie concentrate sub o cauză unică. Abandonul şcolar, chiulitul, dezinteresul pentru învăţătură, impasibilitatea în faţa eşecului şcolar, indisciplina la ore, purtarea necuviincioasă faţă de profesori, violenţa de toate felurile este la modă să fie puse pe seama faptului că elevilor nu le place la şcoală, că sunt nefericiţi, se plictisesc şi, drept urmare, se poartă aşa. Este comod, poate este şi profitabil (măcar pentru susţinerea unor idei şi urmărirea unor scopuri) ca toate acestea să fie legate astfel. De asemenea simplificator, stări şi purtări ale elevilor pare convenabil să primească drept cauze deficienţe şi defecţiuni precum felul de a preda al unor profesori, calitatea manualelor, construcţia proastă a planurilor de învăţământ şi a programelor, mult-invocata lipsă a legăturii învăţăturii din şcoală cu cerinţele din viaţă. Pare fatalitate, însă punerea neplăcerii şi plictiselii elevilor pe seama acestora are rol acoperitor, în sensul că astfel par a se fi găsit şi cauza, şi vinovaţii, şi antidotul. Ca formă de contracarare, de exemplu, ceva zarvă în oră făcută chiar la propriu, niţică dezordine în aruncarea unor vorbe, o cantitate de aberaţii, precum şi o dezinvoltură a comunicării pot să dea impresia că lecţia este interactivă, practică şi plină de învăţăminte utile, deşi în realitate acestea abia dacă reuşesc să acopere inconsistenţa de informaţii şi priceperea modestă a profesorului.
Până la un moment dat, şcoala era arătată drept locul în care elevii sunt agresaţi fizic şi verbal de cadre didactice, au condiţii insalubre de lucru (emblematice fiind frigul din clase şi toaleta din curte), se găsesc în pericol de a contracta boli, sunt puşi să aducă bani de acasă etc. Acum iată că şcoala a devenit locul în care elevii se plictisesc şi nu sunt fericiţi. Ca să nu mai fie aşa, s-a declanşat o lucrare complexă de modelare spaţială, patrimonială şi mai ales umană a şcolii, încât să devină pe placul elevilor. Scopul este ca elevii să nu mai fie plictisiţi şi să meargă la şcoală de (cu) plăcere. Începuse de ceva timp dezvoltarea şcolii centrate pe elev, subliniată ca deziderat, cerinţă şi noutate a vremurilor actuale, de reformă, deşi este o banalitate veche de când se face şcoală pe lume. De curând, în zilele şi prin locurile noastre, a apărut o lege a educaţiei semănând cu un regulament, iar şi mai nou, a ieşit un statut dedicat elevilor, dar şi cu multe direcţii de conduită pentru cadrele didactice, cărora pe această cale li se atrage atenţia ce au de făcut ca elevii să beneficieze de drepturi, în speranţa că astfel nu vor mai fi nemulţumiţi de şcoală.
Dar profesorii au dreptul să fie nemulţumiţi, nefericiţi, plictisiţi, supăraţi în legătură cu şcoala şi chiar la şcoală? Deocamdată, nu am auzit enunţată cerinţa de a se întreprinde ceva ca profesorii să vină cu (de) plăcere la şcoală. Se vorbeşte despre şcoala prietenoasă pentru elevi, prilejul fiind bun pentru reamintire că în urmă cu nişte ani, tot pentru atragerea elevilor, se instituise acelaşi concept, aplicabil la acea vreme în legătură cu manualele. Pe scurt, atunci se considerase că elevii nu învaţă, că elevilor nu le place şcoala etc. pentru că au manuale greoaie şi învechite, aşa că au apărut manualele ca nişte tabloide, cu informaţii despre ciucurii de pe ciorapii cutăruia rămas în istorie şi despre nu ştiu cine de pe la televizor. În schimb, nici mai demult nu s-a vorbit, nici în prezent nu se vorbeşte despre nevoia constituirii unei şcoli prietenoase cu cadrele didactice. Sigur, terminologia în sine şi scopul sunt contraindicate, fiindcă nu poate fi decât dăunătoare formarea pentru o lume lipsită de nemulţumiri şi pentru lucrul făcut numai de plăcere. Dincolo de aceasta însă, măcar pentru echivalenţă, profesorii au şi ei tot dreptul la un mediu în care să vină cu plăcere şi eventual de plăcere, să simtă forme de mulţumire, să nu aibă motive de plictiseală. De îndepărtarea elevilor de şcoală sunt identificate ca vinovate cadrele didactice, principala acuzaţie care li se aduce fiind aceea că se pun pe ele însele în centrul universului clasei. Ca urmare, li se cere să facă astfel încât să nu-i marginalizeze şi să nu-i supere, în sensul propriu al termenului, pe elevi (prin extensie, pe părinţi). Există şi reglementări în această direcţie. Normal ar fi, în mod corespunzător, să funcţioneze reguli scrise şi să se urmărească impunerea de reguli nescrise prin care să se prevină şi lezarea profesorilor ca oameni. Oricât li s-ar părea unora de ciudat sau de inacceptabil, şi profesorilor poate să le vină să-şi ia lumea-n cap de tot ori numai să se abată în vreo zi din drumul către şcoală. La fel, şi profesorii au motive şi ar trebui să aibă şi dreptul de a se plictisi în vreo zi la şcoală. Şi plictiseala, şi nemulţumirea, şi supărarea, şi nefericirea profesorilor este normal să fie de luat în seamă ca atare şi să genereze abordare şi tratare în consecinţă.
Florin ANTONESCU