Şi peste şcoală, vremea şi vremurile trec, lăsând învăţătură de minte care uneori nu mai e folosită la nimic, iar alteori este întoarsă exact pe dos faţă de cum ar fi trebuit să fie valorificată. O dovadă de actualitate este zarva din învăţământul superior, cu efecte şi ecouri inclusiv la nivel preuniversitar, ca şi în mediul socio-economic, măcar pentru că se vehiculează vorbe mari precum „domenii prioritare“ şi „dezvoltare“. Ca de obicei, abordarea care prinde este cea făcută după ureche, pe sărite, convenabil şi diletant.
Pe de o parte, există percepţia că celor mai mari universităţi li s-au luat locuri ca să le fie date unor universităţi slabe. Pe de altă parte, este invocată aplicarea în sfârşit a legăturii ofertei de locuri cu cerinţele economice şi sociale. De fapt, nici „deposedarea“ de locuri, nici „împroprietărirea“ nu există, pentru motivul că nu e de unde. Numărul de locuri – cifra de şcolarizare – se reface în fiecare an, se impune prin hotărâre de guvern, în vederea fiecărei admiteri. Altfel zis, nu este un dat, din care eventual să se taie sau căruia eventual să i se adauge. Aprecieri asupra unor creşteri şi descreşteri numerice se pot face doar prin raportare la momente similare precedente. Printr-o asemenea raportare, cele mai mari universităţi s-au văzut acum cu locuri împuţinate, locuri de regăsit la universităţi inferioare. Categorisirea în „mari“ şi „inferioare“ nu are nimic ofensator, este necesară, impusă de ani şi ani de performanţe.
Tot de ani şi ani – nu numai din 1990, ci de vreo 50 de ani – se pune problema utilităţii şi valorii instituţiilor concepute la origine ca institute de învăţământ superior (nu ca universităţi) şi abia în anii ’90 devenite universităţi. Şi atunci, ca şi acum, universităţile mari (ca şi cum ar putea să existe „universităţi“ mici) se vedeau într-o asociere neavenită şi erau îndreptăţite să se exprime ca atare; şi chiar o făceau, cu voce tare.
Alocarea de locuri în funcţie de cerinţe nu este nouă, ci revine. Situaţia de acum este de comparat cu cea care a mai fost într-o perioadă şi mai îndepărtată, de la începutul anilor ’60, pentru a se vedea că în prezent este abordată mai prost. Cerinţa atunci a reprezentat-o creşterea duratei şcolii obligatorii de la şapte la opt clase. Pentru satisfacerea cererii de profesori, s-au înfiinţat forme de pregătire rapidă şi restrânsă: institute pedagogice pentru studii cu durata de trei ani, pe plan regional, cu competenţe numai la nivel de gimnaziu, în institute făcute de la început să funcţioneze numai până este acoperită nevoia de profesori. Concomitent, tot pentru satisfacerea unor priorităţi şi tot pentru destinaţii restrânse geografic, s-au creat forme de învăţământ superior în domeniul tehnic: institute sub nivelul ingineriei şi extensii ale unor facultăţi de inginerie pe platforme industriale, la forma de învăţământ seral. Treptat, împlinidu-şi rostul, institutele pedagogice au dispărut, absorbite în institutele tehnice, şi au format institute de învăţământ superior.
Faţă de momentul satisfacerii unor cerinţe prioritare în anii ’60, rezolvarea este mai proastă acum. Atunci, cerinţele erau precizate: funcţionarea unei clase de şcoală în plus, ştiindu-se numărul şcolilor şi al elevilor şi dispunerea lor teritorială, respectiv dezvoltarea unor întreprinderi industriale. Acum, domeniile prioritare invocate – bioeconomie, tehnologia informațiilor și a comunicațiilor, energie, mediu și schimbări climatice, eco-nanotehnologii și materiale avansate, sănătate – reprezintă deziderate, obiective strategice, nu concretizări. Definirea acestor domenii se regăseşte în Strategia Națională de Cercetare, Dezvoltare și Inovare 2014-2020 şi în Strategia Națională pentru Competitivitate 2014-2020, documente care îşi vor estompa actualitatea când abia vor intra în facultăţi beneficiarii locurilor alocate în baza cerinţelor acestor domenii.
Tot prioritare, cu locuri alocate în mod special, sunt declarate şi creşterea numărului de profesori şi accesul la studii superioare al absolvenţilor de licee din mediul rural. În aceste condiţii, cu atât mai mult ar fi fost normal ca marile universităţi să primească locuri mai multe decât în alţi ani, pentru că ele sunt prin definiţie locurile în care se formează profesori şi care deschid calea în viaţă unor tineri merituoşi, indiferent de mediul de provenienţă.
Şi mai proastă se arată rezolvarea actuală prin raportare la rezolvarea echivalentă din a doua jumătate a anilor ’80, deci tocmai din anii cei mai răi ai perioadei comuniste. Contrar stării de atunci a şcolii româneşti, la acea vreme, locurile pentru admitere au fost concentrate în marile universităţi, crescând cifra de şcolarizare a acestora, în timp ce locuri în institutele de învăţământ superior, practic, nu au mai fost alocate.
Justificarea dirijării locurilor astfel încât câteva universităţi mari să beneficieze de un număr redus în comparaţie cu numeroase universităţi mici exclusiv prin raportare la acoperirea cerinţelor productive sugerează că universitatea este considerată un fel de şcoală profesională, în sensul sarcinii dominante de pregătire a forţei de muncă. Se văd astfel ignorate definiţia universităţii şi misiunea asumată, aceea de instituţie de cercetare avansată şi de educaţie.
Florin ANTONESCU