Un text postat pe site-ul Dascăli.ro ne aminteşte de posibilele drame ale şcolii de azi şi de ieri. Ea se intitulează „Eșecul învăţământului de stat“ şi sintetizează situaţia unui elev de clasa a VI-a, declarat repetent. Dar iată postarea cu toate excesele ei de limbaj:
„Mihaiţă. Un copil foarte inteligent și un elev silitor. La ce mă refer când spun silitor?  La faptul ca frecventează şcoala în ciuda sorţii!…
Mihaiţă e repetent! Va repeta clasa a şasea! De ce? Din cauza unui sistem de învăţământ de stat falimentar, idiot, incompetent şi impotent. Da, domnilor profesori (…), aţi lăsat repetent un copil inteligent! De ce? Pentru că statul ne vrea proşti, docili, cretini! Iar Mihaiţă, la cei 12 ani ai săi, e mai deştept și mai descurcăreț decât majoritatea, poate chiar decât profesorii săi…
Domnilor profesori de la şcoala generală (…), cunoașteţi situaţia lui Mihaiţă? Nu! Vă spun eu: Mihaiţă are o situație familială deosebită, grea, părinţii s-au despărţit, iar el locuiește cu tatăl… departe de oraş! Face zilnic naveta cum poate… asta arată că doreşte să frecventeze, îi place la şcoală, îi place să înveţe. Dar poate că nu are destul timp… ştiţi, naveta, munca pe acasă (pentru puterile lui, nu mai mult), timpul e mai scurt pentru el. Cu toate astea, e un copil îngrijit, pozitiv, vesel, puternic… și, cel mai important, domnilor profesori: El nu e prost!!!
Unde sunteţi, doamnă psiholog, pentru el, doamnă dirigintă, domnule director? Îi cunoaşteţi situaţia? L-aţi ajutat să învețe? V-ați ocupat de el? chiar și special, dacă era nevoie… Şi pentru  că nu v-aţi pliat pe nevoile lui, pe caracterul lui, să îl ajutați să îşi însuşească materia, l-aţi lăsat corigent și repetent. Băiatul a luptat, știu sigur asta!
De aceea, eşecul lui Mihăiţă nu este din vina lui, este din vina profesorilor care nu au ştiut cum să-l înveţe!… Nu copilul este prost, ci sistemul de învăţământ este! (…) Aţi lăsat repetent un copil inteligent!“
Textul ar putea fi considerat parte din „faptele diverse“, oarecum obişnuite ale şcolii. Aparent, avem aici imaginea unui părinte (?!…) care pune întreaga vină a eşecului şcolar pe seama şcolii, a profesorilor, a psihologului (are, într-adevăr, această şcoală un post de psiholog şi cunoaşte situaţia lui Mihăiţă?!), a dirigintelui, a directorului. Într-un articol mai vechi atrăgeam atenţia asupra faptului că în învăţământul britanic, profesorul este obligat să cunoască toate situaţiile speciale, elevii cu aptitudini deosebite sau elevi cu „probleme“. Este evident cumva că acest caz s-ar putea integra în situaţiile speciale, dar postarea ne sugerează că, în fapt, „cazul“  (familie despărţită, naveta, ocuparea unei părţi a timpului cu munci specifice gospodăriei etc.) nu era cunoscut de către şcoală. Cu alte cuvinte, tocmai necunoaşterea de către diriginte, profesori etc. a problemelor avute de către elev a făcut ca eşecul lui să fie cumva dramatic şi să fie nevoie de repetarea anului şcolar.
Cazul în sine poate fi considerat cumva tipic pentru multe dintre problemele de azi ale şcolii, mai ales pentru modul în care comunicarea părinte-profesor se realizează. Dar nu doar pentru asta: în realitate, tipologia care generează eşecul şcolar este mult mai complexă şi ea se reflectă adesea şi în modul în care familia (părinţii), profesorii, elevii abordează  ideea de succes sau de eşec şcolar. Efectivele numeroase dintr-o clasă fac adesea imposibilă o bună cunoştere a unor situaţii specifice din partea profesorilor/diriginţelor, deşi acest lucru e greu de acceptat, fiind o chestiune cumva de abc al procesului educaţiei, cel puţin în învăţământul general obligatoriu. Se adaugă situaţia oarecum marginală a statutului psihologului şcolar, acolo unde acesta există. Sunt, din această perspectivă, prea multe cazuri în care psihologul şcolar îşi face treaba de mântuială, fie din cauza unei precarităţi a propriei pregătiri specificie, fie din cauza managementului defectuos al unităţii de învăţământ De partea cealaltă, părintele, prins adesea în mecanismele unei societăţi cu elemente de dinamică adesea provocatoare sau ininteligibilă, îşi lasă copilul-şcolar în voia sorţii. Iar când se trezeşte la realitate e prea târziu, nemaiputând face altceva decât să consemneze eşecul acestuia. Este probabil şi situaţia relatată în cazul de faţă de către cel care a consemnat drama lui Mihăiţă. În acelaşi timp există, se pare, din cauza unui peisaj valoric şi social confuz, şi tentaţia părinţilor de a-şi supraevalua propriul copil şi de aici nenumărate frustrări care se nasc din relaţia părinte-şcoală ca rezultat al contrastului între imaginea părintelui despre copil şi imaginea pe care şcoala o reflectă prin rezultatele consemnate semestrial şi anual de către acesta. Ceea ce nu pare a face şcoala suficient este tocmai acea comunicare eficientă şi specializată cu familia. De aici poate şi interesul recent al ministerului pentru ceea ce s-ar putea numi „educaţia parentală“ făcută de şcoală. Întrebarea care se naşte însă imediat este dacă şcoală, profesorii au suficiente abilităţi pentru un asemenea demers. Bănuiala este aceea că unii au, în vreme ce altora, multora, o asemenea abilitare le lipseşte vădit.
Cazul lui Mihăiţă poate să emoţioneze. Nu este singurul caz şi nu va fi nici în viitor singular un astfel de caz. În acelaşi timp, şcoala nu poate face cu totul abstracţie de ideea unei ierarhizări în contextual căreia apreciază dacă un elev şi-a însuşit cunoştinţele prevăzute în programă sau nu, ceea ce presupune că uneori repetenţia este „soluţia“ finală, menită a transmite un mesaj de profunzime şi seriozitate a instruirii. Repetenţia e dramatică, într-adevăr, dar ea nu poate fi eliminată. Ne putem totuşi întreba dacă asemenea cazuri nu ne pun din nou problema de fond a învăţământului general obligatoriu: am creat cu adevărat programe specifice, accesibile, adecvate, dife­renţiate pentru acest eşantion al învăţă­mântului preuniversitar?!… Putem schimba oare câte ceva din starea de fapt a şcolii de azi care pare a fi marcată de o inerţie destul de păguboasă şi costisitoare uman?!…
Adrian COSTACHE