NICOLAE, PATRON ȘI OCROTITOR. Sfântul Nicolae, patronul Greciei, Rusiei, precum și al multor orașe din Apusul Europei, este unul dintre cei mai populari sfinți ai creștinătății. Datorită multelor minuni pe care le-a săvârșit atât în timpul vieții, cât și după trecerea la cele veșnice, el a fost supranumit și „Făcătorul de Minuni“ (Taumaturgul). Minunile săvârșite de Sf. Nicolae, precum învierea celor trei copii omorâți de un hangiu sau salvarea de la naufragiu a unor corăbii, sunt bine cunoscute. Datorită lor, Sf. Nicolae a fost ales ca ocrotitor al copiilor, dar și al marinarilor, al brutarilor, al fetelor fără zestre, al victimelor sistemului judiciar etc. Dintre multele istorisiri care îl au ca erou, cea mai cunoscută este cea a fiicelor unui om bogat care își pierduse averea. Sf. Nicolae a venit într-o noapte și le-a aruncat pe fereastră trei saci de aur, pe care să îi aibă drept zestre pentru a nu fi nevoite să se prostitueze.
NICOLAE, PERSONAJ LITERAR. Cea mai cunoscută dintre istorisirile legate de Sf. Nicolae este menționată și de Dante Alighieri în Divina Comedie – „Purgatoriul“ (XX, 31-33: Esso parlava ancor de la larghezza che fece Niccolo’ a le pulcelle, per condurre ad onor lor giovinezza). Se spune că Sfântul Nicolae, impresionat de rugăciunile unui nobil scăpătat, ce nu-și putea căsători cele trei fiice din cauza sărăciei, a decis să intervină. Două nopți la rând, Sfântul Nicolae a aruncat printr-o fe­reastră a castelului, ce era veșnic deschisă, un sac cu bani. A treia noapte a găsit fereastra închisă. Hotărât să-și ducă misiunea până la capăt, s-a urcat pe acoperiș, a aruncat sacul cu bani prin horn, iar șosetele puse pe cămin la uscat s-au umplut de monede de aur. În 1809, Washington Irving (autorul „Povestirilor din caverna adormită“) a scris despre Sinterklaas în „O istorie a New York-ului“. Irving l-a descris pe Sinterklaas ca un omulet rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanți pe genunchi și o pălărie cu boruri mari, care călătorea pe spatele unui cal în seara de Sfântul Nicolae. În 1822, Clement Clark Moore, poet, profesor de teologie și de literatură greacă și orientală la Columbia College (acum Columbia University), a publicat poemul „O vizită a lui Moș Nicolae“ (cunoscută și ca „Noaptea dinainte de Crăciun“). Crăciunul lui Moore este un bătrân spiriduș vesel care zboară într-o sanie în miniatură cu opt reni minusculi. Moore chiar a denumit renii cu numele pe care le cunoaștem astăzi și metoda prin care Santa se reîntoarce în coș.
NICOLAE, OBIECT COMERCIAL. Plăcerea de a căpăta daruri, intimă psihologiei umane, motiv de nuanță teologică speculat comercial. Drept urmare a gestului de bunăvoință al Sf. Nicolae manifestat față de fetele nobilului scăpătat, cadoul a fost cel care s-a impus drept emblemă, icoană sau marcă definitorie a sărbătorilor de iarnă, în special a Sf. Nicolae și a Nașterii Domnului. Copiii tuturor țărilor creștine au fost învățați că în noaptea de 5/6 decembrie Sfântul respectiv vine și le încarcă galoșii, bocancii ori bradul cu dulciuri, jucării sau daruri din ce în ce mai costisitoare. Părinții perpetuează povestea, dar, din păcate, societatea contemporană susține din interese comerciale imaginea Moșului, așteptarea copiilor părând pe cât de naivă și rizibilă, pe-atât de indispensabilă culturii de consum.
CAUZA HARISMELOR ESTE CHEMAREA DUMNEZEIASCĂ. Nu putem să facem niște lucruri mari și minunate pentru simplul fapt că ne angajăm într-o tehnicitate, că suntem doar „buni profesioniști“, ci avem nevoie și de ajutorul lui Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt au fost mai dese la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea învățăturii creștine. Darurile extraordinare, care sunt harismele, Dumnezeu le dă Bisericii prin anumiți oameni pe care-i alege Dumnezeu, care au chemare. Chemarea sau vocația „este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El“ (Dicționar al Noului Testament). Chemarea lui Dumnezeu se deosebește de orbirea spirituală (Fapte 28, 24–27; Romani 1, 21; 11, 7–10), rătăcire spirituală (Fapte 28, 24–27; Romani 11, 8–10) și împietrirea inimii (Marcu 16, 14). Temperând aspirațiile orgolioase ale mișcărilor harismatice, pr. Teofil Pârâianu spune: „Să știți că dacă Dumnezeu nu are în plan să facem noi minuni, nu facem minuni, chiar dacă vrem să fim făcători de minuni“. În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: „Au doar toți sunt apostoli? Au doară toți sunt prooroci? Au doară toți sunt dascăli? Au doară toți au puterea să săvârșească minuni? Au doară toți în limbi grăiesc? Au doar toți pot să tălmăcească? Râvniți darurile cele mai deosebite și eu vă arăt o cale care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omenești dacă le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător“. Te-a chemat Dumnezeu să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaș, meseriaș bun și cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof, medic sau mecanic sau în alt serviciu, așa să rămâi. Dar să slujești cu cinste, să cunoști că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul și fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână (pr. Ilie Cleopa). Pentru că valoarea muncii lor depinde de felul omului: „Omul bun din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele“ (Mt. 12, 35). Dumnezeu știe de ce îi alege pe anumiți oameni și pe cine alege. Însă Cuv. Diadoh al Foticeii atrage atenția că „cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău și să se facă mai smerit“.
SCOPUL DARURILOR. Darurile oame­nilor, cât și cele ale lui Dumnezeu (harismele), trebuie întrebuințate cu folos în interesul Bisericii. Dacă darurile oferite de oameni variază în funcție de imaginația umană, darurile lui Dumnezeu, numite harisme sau „roade ale Duhului“, sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea pof­telor“ (Gal., 5, 22). De asemenea, Profetul Isaia (11, 2) enumeră duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoștinței, duhul temerii de Dumnezeu și duhul bunei credințe. Ele sunt efectul produs în om de harul lui Dumnezeu și izvorăsc din tainele Bisericii. Duhul Sfânt este complet liber în a dispune de darurile spirituale în conformitate cu voia Lui (1 Corinteni 12, 7–11). Sf. Apostol Pavel spune că darurile (harismele) sunt nenumărate, dar toate sunt din același har („Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat“). Și exemplifică: darul profeției, slujirii, învățării, îndemnării, împărțirii, conducerii, milosteniei. Nu e prima dată când afirmă acest lucru. O face și la I Cor. 12, 4–6: „Darurile sunt felurite, dar același Duh“. Acest lucru înseamnă că „harul mântuitor este unul singur, dar, fie după trebuință, fie după însușirea naturală a omului și după puterea lui de a primi, sporește însușirile omului“. În cazul preoților, spre exemplu, mitropolitul Tit Simedrea obișnuia să spună: „Eu te hirotonesc, dar să știi, când vei sta cu mâinile pe colțul Sfintei Mese și eu îți voi pune mâinile pe cap, să ceri de la Dumnezeu o harismă. Harul preoțesc îl au toți preoții egal, dar harismele nu le au toți“.
AVEM NEVOIE DE DUHOVNICI ȘI DE TEOLOGI ADEVĂRAȚI, AȘA CUM A FOST SF. IERARH NICOLAE. Pr. Calciu (Rost, aprilie 2006) considera că „generația actuală este laxă și labilă“. „Știu că – spunea el – generația de azi are personalități extraordinare, dar, din cauza decadenței morale și a promovării nonvalorilor în viața politică națională și internațională, a clandestinității organismelor internaționale, poli­tice, economice, juridice etc., mare parte din aceste figuri proeminente s-au retras în monahism, de unde pot răspândi lumina lor spirituală peste tineri și bătrâni, sau trăiesc în anonimat social“. Cuv. Diadoh al Foticeii, scriitor filocalic: „Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte și dătătoare de toată bunătatea. Dar niciunul nu ne aprinde și nu ne mișcă inima așa de mult spre iubirea bunătății Lui cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta fiind un rod timpuriu al bunătății lui Dumnezeu, dăruiește sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să disprețuim cu bucurie toată dragostea de viață, ca unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, ca bogăție negrăită, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare“.
Pr. dr. Bogdan-Aurel TELEANU,
Biserica Sf. Pantelimon, București