Exemplare şi mărturisitoare sunt istoriile martirilor şi ale altor vrednici din trecut, care au avut puterea de a rămâne drepţi într-o lume strâmbă şi crudă, tăria de a îndura chinuri şi suferinţe inimaginabile. Trupuri slăbănoage prin torturi, înfometare şi însetare au devenit puternice prin forţa sufletului şi a conştiinţei, prin puterea cea mare a credinţei. Sufletul de foc şi de cremene a ţinut viu trupul de carne, oase şi sânge. Biciuit, bătut cu beţe şi lanţuri, tăiat, sfârtecat, zdrobit, dar întărit ca piatra, din interior, de flacăra sufletului, trupul nu a căzut, vreme îndelungată, pradă morţii. Ei, martirii, au înfruntat şi sfidat moartea, înţelegând că supravieţuirea cu lepădarea de sine tot o moarte, dar fără întoarcere, ar fi fost. Pe când sfârşitul grăbit de călăi i-ar fi apropiat, mai curând, de lumina pe care o văzuseră. Biruinţa i-a copleşit şi înspăimântat pe călăi. Unii, în faţa izbândei sufletului şi a adevărului, au trăit iluminări şi convertiri, între aceştia aflându-se chiar soţia lui Diocleţian. Alţii s-au înverşunat până, în cele din urmă, i-au dat morţii pe cei chinuiţi.
Unul dintre aceştia a fost un soldat grec în armata romană, din Cappadocia, cu numele Georgios (Γεώργιος), care în elină se tălmăceşte „lucrătorul pământului”, din vremea împăratului Diocleţian, marele prigonitor al creştinilor, pe la începutul veacului al patrulea. Pentru credinţa sa, oşteanul creştin a fost supus la chinuri de o neasemuită cruzime şi la suplicii inimaginabile, care nu l-au înfrânt. Tăria credinţei a ţinut aprinsă flacăra sufletului său şi i-a întărit trupul zdrobit. În cele din urmă, a fost decapitat. Rezistând şi murind în credinţă, Sfântul Gheorghe a rămas un Biruitor. Biruitor al morţii, care a călcat pe moarte cu puterea Credinţei şi a Vieţii. Se spune că a izbăvit o cetate din Libia, Silena, ucigând, călare, cu suliţa, balaurul care adusese spaima asupra ei. În paranteză, legenda reînvie, într-o reprezentare cu rădăcini mitice, de un sincretism exemplar, străvechea poveste a lui Perseu şi a Andromedei. În conştiinţa umanităţii, Sfântul Gheorghe a devenit Sfântul care ucide, cu suliţa, Balaurul. Balaurul, adică Răul din lume şi din univers.
Privim la faptele martirilor din trecut şi vedem ca într-o oglindă întoarsă imaginea neputinţei noastre, a celor de acum, fiii şi fiicele timpului prezent. Omul de azi e tot mai slab în faţa ispitelor, friabil moral, manipulabil, vulnerabil prin însăşi slăbiciunea lui. Balaurul a luat în stăpânire Cetatea şi-şi face de cap între zidurile ei. Cetatea de obşte şi Cetatea sufletului. N-o mai înspăimântă, pentru că a fost primit cu braţele deschise şi îmbrăţişat de cei care o locuiesc. Nenumărate sunt înfăţişările şi formele lui de manifestare, într-un şir nesfârşit de metamorfoze. Unele sunt ipostazieri ale firii şi slăbiciunilor umane, ale unor patimi, frustrări şi dorinţe adânci, din care izvorăsc ura, pizma, răutatea, trufia, minciuna, înşelarea, lăcomia, avariţia, egoismul şi altele asemenea. Altele dau curs pornirilor anarhice din om, stihiilor disimulate în căutarea libertăţii dincolo de norme, cutume şi legi. Din setea de libertate fără limite şi oprelişti – morale, sociale, legale – a fiinţei neîngrădite de nimic, se nasc forme extreme de vieţuire, precum conduita anomică, agresivitatea, libertinajul, neruşinarea, promiscuitatea şi alte mizerii umane, din drojdiile şi subteranele fiinţării, care afirmă eşecul existenţei morale şi al comuniunii sociale. Multe dintre acestea tind să devină modul existenţial, transcultural, îmbrăţişat tot mai mult, al lumii actuale. Sunt şi altele, care vin din afară, într-o vastă operă de remodelare a individului şi de creare a „omului nou”, blând-înşelătoare, sub imperiul necesităţii obiective a umanismului, în numele unui nou sistem axiologic şi al unei noi ordini existenţiale. Noua viziune impune „valori” care, până mai ieri, în ordinea moralei sociale şi a reperelor fiinţei întemeiate spiritual, erau anti-valori şi chiar lucruri reprobabile, condamnabile etic, abominabile. Lor li se adaugă formele extreme, paroxistice ale răului, care se exprimă prin violenţă, prin setea de a face rău şi de a ucide, prin teroare, crimă şi genocid. Sunt fenomene sălbatice şi hidoase, care ameninţă omul, viaţa şi civilizaţia, încercând să corupă şi să manipuleze prin frică şi spaimă existenţa fundamentată pe valori umane. Toate acestea şi multe altele, într-o serie fenomenologică nesfârşită, sunt forme de obiectivare a Răului, sunt Balaurul care-şi face mendrele în lume.
Pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi, scopul major al existenţei ar trebui să fie alungarea, dacă nu uciderea, Balaurului din Cetate. Din Cetatea comună şi din Cetatea sufletului. Dar, pentru aceasta, ne-ar trebui, fiecăruia, măcar o parte din tăria sufletească a martirilor din trecut, ca, prin ea, să biruim Balaurul din noi şi pe cel din afara noastră. Dacă nu încercăm să facem aceasta, să găsim în noi resursele unei mobilizări strategice şi capitale, atunci devenim tot mai vulnerabili în faţa formelor perverse şi duplicitare de acţiune ale fiarei. Să începem încet, treptat, după puterile noastre, greu încercate în lupta cu ispitele lumii. Fiecare înfrângere a patimilor şi a stihiilor, din noi şi din alţii, fiecare înfrânare, fiecare gând bun în locul gândului rău, fiecare zâmbet în locul grimasei de dispreţ şi de ură, fiecare gest cumpănit în locul zvâcnirii de mânie, fiecare vorbă blândă în locul celei aspre, fiecare mângâiere în schimbul sudalmei, fiecare dintre acestea şi toate la un loc semnifică o Biruinţă. Aşa începem fiecare să Biruim Balaurul, care astăzi ameninţă să-şi instaureze puterea pretutindeni în spaţiul existenţei noastre. Miza luptei este uriaşă. Dincolo de lucrurile care ne despart, avem nevoie de un set de valori comune, fundamentale pentru toţi, un cadru larg în care existenţa noastră să fie, în continuare, posibilă. Să încercăm să fim, fiecare dintre noi, puţin din Sfântul Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, cel care a străpuns Balaurul cu lancea sufletului şi a credinţei!
(Sorin Ivan)