Credința creștină ortodoxă primită prin evanghelizarea desfășurată de Sfântul Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României – cea care în mod logic părea că ar fi trebuit să despartă România de țările europene catolice și protestante – constituie principala contribuție românească la consolidarea culturii vest-europene. Iată cum, astfel, principala critică adresată Bisericii Ortodoxe – care acuză ortodoxia noastră creștină pentru faptul că „ne-a țintuit în slavism“, rupându-ne în felul acesta de pulsațiile pline de vitalitate și ingeniozitate fecundă ale culturii vest-europene (Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne. Forțele revoluționare, Editura Ancora, București, 1924, p. 14) – a devenit astăzi principala oportunitate de reparare a vulnerabilităților culturii vest-europene.
Teza tuturor celor care criticau rădăcinile creștin-ortodoxe ale culturii române a fost demontată definitiv și în întregime de Papa Ioan Paul al II-lea, care, denumind România „Țară-punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa Centrală și cea Orientală“ (Papa Ioan Paul al II-lea în Cuvântarea de bun venit, București, 7 mai 1999), remarca importanța geostrategică a țării noastre, „devenită în decursul secolelor o punte de legătură între lumea latină și ortodoxie, ca și între civilizația elenă și popoarele slave“ (Papa Ioan Paul al II-lea în Salutul adresat Românilor în fața Catedralei Patriarhale, București, 7 mai 1999).
Biserica Ortodoxă Română, conștientă de faptul că simbioza dintre limba noastră de origine latină și credința ortodoxă, care ține de identitatea Bisericii noastre, a constituit și constituie un inel foarte prețios de legătură între Apus și Răsărit, și-a asumat un rol însemnat în realizarea acestui „pontificat strategic“. Din punct de vedere strategic religios, realizarea acestui obiectiv i se datorează în principal Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
Până în mai 1999, reprezentanții Bisericii Romano-Catolice considerau în mod greșit că evanghelizarea în România s-a făcut în limba latină prin cucerirea Daciei de către romani, iar în Evul Mediu românii au fost reevanghelizați în limba slavă. Spre exemplu, Silvestru Augustin Prunduș si Clemente Plaianu (în lucrarea Catolicism și orto­doxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994, p. 16) afirmau urmă­toarele: „Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei firești cu Roma, de care, până atunci, au legat-o nu numai limba, originea etnică și comuniunea credincioșilor ei cu popoarele latine, ci însăși credința primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Rup­tura a fost cu totul nefirească, fără voia și fără știrea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Și dacă totuși nu ne-am pierdut ființa romană a neamului, aceasta desigur nu se datorește Ortodoxiei bizantine, cum cu totul arbitrar și nejustificat și-o revendică Orto­doxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se dato­rește, pe de o parte, deosebitei vitalități a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credințe creștine inițiale, înveșmântate în haină latină romană, masele de credincioși rostindu-și în continuare, și după migrația slavilor, rugăciunile, de cel puțin două ori pe zi, așa cum le-a moștenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână și română, iar duminica și în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioșii nu o înțelegeau, ei își repetau rugăciunile latino-romanice“.
Aceeași gravă eroare a făcut-o însuși Papa Ioan Paul al II-lea, care afirmase în 1991 că românii creștini ortodocși au făcut parte din Biserica Bulgară. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea – în Discursul adresat Episcopilor din România aflați în vizită „Ad limina apostolorum“ (sâmbătă, 23 martie 1991) – făcuse următoarea considerație: „Unitatea dintre voi, întărită pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin participarea la unica Euharistie, «taina dragostei, semnul unității, legătura carității» (Sacrosanctum concilium, 47), se va susține, mulțumită dialogului sincer și colaborării efective, pentru a înfrunta și pentru a rezolva problemele cu care vă confruntați. Vă va ajuta, sunt sigur, chiar și în găsirea soluțiilor posibile pentru dificultățile existente cu Biserica Ortodoxă, în baza respectului reciproc și a efortului de a găsi înțelegere reciprocă, conform celebrei doctrine a Conciliului Ecumenic Vatican II. (…) Acest text conciliant privește în mod evident și Biserica catolică de rit bizantino-românească. Până în Evul Mediu, evanghelizarea în România a avut rădăcină latină, dar, când pământul românesc a căzut sub dominația Bulgariei, în ritul bizantin a fost introdusă limba slavă ca limbă liturgică. Făcând parte din Biserica Bulgară, românii s-au simțit, de fapt, pe orbita Bizanțului, deja separat de Roma“.
De aceea, pregătind vizita în România, Părintele Patriarh Teoctist, cu atenție și sensibilitate, a subliniat importanța recunoașterii originii apostolice a creștinismului românesc de către Papa Ioan Paul al II-lea. Recunoscând că Sfântul Apostol Andrei este „primul nostru evanghelizator“, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice și-a corectat propria greșeală din 1991, făcând următoarea afirmație în fața Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea știre: «L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!» (Iona I, 41). Acea descoperire a schimbat viața celor doi frați: lăsând mrejele, au devenit «Pescari de oameni» (Matei 4, 19). După ce au fost transformați lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. (…) Beatitudine, venerați Frați întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Și noi am primit acea veste, și noi am fost răscumpărați în Hristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datorește unui plan de iubire al Prea Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire“ (cf. Papa Ioan Paul al II-lea, „Vom trece pragul mileniului trei cu martirii noștri și cu toți cei care și-au dat viața pentru credință“, cuvântare rostită la întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist și membrii Sfântului Sinod, România, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, anul CXVII, nr. 1–6, ianuarie–iunie 1999, București, p. 71).
De menționat că acest eveniment istoric bisericesc se petrecea în următorul context:
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 14 și 15 noiembrie 2001, la propunerea I.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, s-a solicitat plenului Sfântului Sinod să ia hotărârea solemnă prin care Sf. Apostol Andrei să fie declarat în mod oficial Patron Spiritual al României, iar ziua de 30 noiembrie să devină sărbătoare bisericească națională (Temei nr. 4972/2002). De fapt, Sfântul Sinod, în ședințele din anii 1994 și 1997, constatase că în baza știrilor aflate în tradiția bisericească scrisă, ca și a celor care circulau până în zilele noastre în tradiția orală, Sf. Apostol Andrei este cel căruia îi datorăm, ca popor și Biserică, predicarea Evangheliei pe teritoriul României și consacrarea creștinismului nostru de origine apostolică. Astfel, hotărârea Sf. Sinod nr. 8702/1993 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roșie, începând cu calendarul pe anul 1995, iar hotărârea nr. 3399/1997 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, să fie proclamat Ocrotitorul României și înscris în acest mod în calendarul nostru bisericesc (Revista BOR, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXIX, nr. 7–12, iulie–decembrie 2001, cf. pp. 549-550).
Sfântul Apostol Andrei este sărbătorit pe data de 30 noiembrie. S-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe țărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Țării Sfinte. Era fratele lui Simon Petru, amândoi fiind de profesie pescari. Înainte de a deveni ucenic al Mântuitorului nostru Hristos, a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, după cum se consemnează în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea († 339/340), care spune: „Sfinții Apostoli ai Mântuitorului, precum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiție, lui Toma i-au căzut sorții să meargă în Partia, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia“. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane menționează că Sf. Ap. Andrei „a predicat în Pont, Tracia și Sciția“. Sfântul Andrei a murit ca martir la Patras, fiind răstignit pe o cruce în formă de X, fie în timpul persecuției împăratului Nero, prin anii 64–67, fie în vremea persecuțiilor inițiate de Domițian (81–96).
Pr. Bogdan-Aurel Teleanu