Foto: dreamstime

Este dincolo de orice îndoială că educația are nevoie de legi noi, care să-i creeze cadrul modernizării și dezvoltării. Totul în jur evoluează rapid, progresul, cu suportul tehnologiei digitale, este cu un pas înaintea noastră, luându-ne deseori prin surprindere. În acest mediu dinamic, apar noi necesități și exigențe în materie de educație și cunoaștere. Școala românească nu poate ră­­mâne ca în secolul XX sau, mai rău, ca în secolul XIX. Educația trebuie să se schimbe, să țină pasul cu evoluțiile fulminante din toate domeniile, să se adapteze provocărilor care apar la fiecare pas și să răspundă cerințelor timpului. Mai mult, întregul proces trebuie să fie continuu, asumat ca o necesitate primordială de responsabilii și actorii sistemului.

Cum este școala de azi, știm. Cum trebuie să fie? – aceasta-i întrebarea care trebuie să ne preocupe pe toți. Procesul schimbării trebuie subordonat unei viziuni clare și unui obiectiv strategic: un sistem educațional de calitate, eficient, performant și competitiv, la nivelul sistemelor performante din Europa și din lume. După dezbateri, controverse și ajustări, odată trecute prin furcile caudine ale Parlamentului, ar trebui ca noile legi să ofere cadrul schimbării în direcția obiectivului fundamental. Atingerea acestuia reclamă o serie de priorități ale procesului de învățământ și ale sistemului educațional: profesionalizarea carierei didactice, selecția în funcție de valoare și competență a personalului de la catedră, motivarea financiară a profesorilor prin salarii bune, aliniate celor din țările dezvoltate ale UE, susținerea meritocrației și salarizarea în funcție de performanță, crearea de condiții propice educației de calitate prin modernizarea și dotarea școlilor, digitalizarea, creșterea calității și eficienței actului de învățământ, asigurarea accesului egal la educație și a egalității de șanse, promovarea valorilor morale și sociale, formarea unei culturi a eticii și integrității, reabilitarea statutului didactic, recuperarea disciplinei, cultivarea respectului pentru dascăli și pentru școală.

Dar, sperând ca noua legislație să ofere cadrul pentru toate aceste evoluții, lucrurile nu se opresc la cadrul normativ. Doar legile nu sunt suficiente, ele nu rezolvă de la sine situația educației și aspirațiile sistemului care acoperă o mare parte a societății. Chiar bune ori foarte bune, legile nu pot determina schimbările scontate în lipsa unui cadru administrativ adecvat al aplicării lor, a colaborării dintre mi­nistere și alte entități, care să creeze o sinergie instituțională și umană, a unei mentalități proactive, deschisă către nou și evoluție, a calității și competenței angajaților, a profesionalizării acestora și a implicării lor în procesul transformării și modernizării și, nu în ultimul rând, a asumării importanței educației și acțiunii solidare în spiritul modernizării domeniului la nivelul factorilor de decizie și al clasei politice. În acest cadru, două procese ies în re­­lieful educației cu titlul de priorități absolute. Pe de o parte, este nevoie de o schimbare din interior a școlii, care privește mentalitatea di­dactică, abordarea și conținutul procesului educațional. Pe de altă parte, se impune ca o necesitate stringentă o schimbare în modul de a privi și trata educația de către clasa politică, de către cei care-i decid soarta. Ambele proiecții, care desemnează transformări esențiale în lungul și dificilul proces al reformei, din interiorul și exteriorul sistemului, se situează sub genul proxim al unei necesare schimbări de mentalitate.

Reforma din interior a școlii este un proces complicat, care cere timp, ținând cont că privește un sistem de mari dimensiuni, bine an­­corat în conservatorism. Școala de azi trebuie să pregătească elevi pentru lumea de mâine. Nu mai poate rămâne nostalgică după vechile modele, după bătrânul Domn Trandafir, compliantul și resemnatul dascăl din trecut, după cretă, tablă și burete, manuale mâzgălite, bănci scrijelite, nu mai poate paria pe metode didactice învechite și ineficiente, pe abordări strict limitate la domeniul disciplinei, nu mai poate opune rezistență noului, inovării, digitalizării. Dimpotrivă, trebuie să înțeleagă necesitatea înnoirii, să accepte schimbarea în întreaga ei complexitate și să acționeze solidar, din interiorul sistemului educațional, pentru reformarea și modernizarea învățământului. Schimbarea de mentalitate creează terenul propice pentru transformările și evoluțiile necesare în ceea ce privește creșterea calității educației, revizuirea conținuturilor în sensul eliminării balastului informațional, al selectării celor re­­levante și al esențializării, integrarea învățării în perspective noi, interdisciplinare și transdisciplinare pentru cuprinderea complexă a actului cunoașterii, aplicarea de strategii și metode inovative, cu utilizarea instrumentelor tehnologiei în predare și învățare. Desigur că toate acestea reclamă un cadru legislativ și administrativ propice, politici educaționale care să permită dezvoltarea noilor viziuni, implicarea și spiritul inovator, libertatea de inițiativă și ac­­țiune, dorința de a schimba lucrurile în bine, participarea la edificarea unei educații de calitate. Rolul crucial în această transformare îl are profesorul. În esență, de la profesor începe și continuă totul. În acest context, un accent special cade pe profesionalizarea activității didactice, necesitate care reclamă ca fiecare cadru didactic să aibă studii superioare – așa cum prevede, de altfel, legea. O atare nevoie este indiscutabilă și nenegociabilă astăzi, când educația și cunoașterea sunt vectori ai dezvoltării în Europa și în lume.

În ceea ce privește schimbarea de mentalitate la nivelul clasei politice, prea multe n-ar fi de spus. Mai degrabă, de făcut. Am văzut în aceste lungi decenii de tranziție, de experimen­te curriculare – prin labirinturile unei reforme fără început și fără sfârșit, dar, mai ales, fără un orizont și o țintă clare – și extracurriculare cum politizarea și-a întins tentaculele peste tot. Educația a devenit și ea, date fiind extinderea și importanța ei pentru societate și, prin urmare, miza ei electorală, teren de confruntare a intereselor partidelor de la putere și din opoziție. Un Pact firav pentru Educație, semnat, cu pompă protocolară, de tot spectrul politic, de ai fi zis că vizionarismul subordonat intereselor naționale pe termen lung a fâlfâit din aripi și a coborât pe malurile politichiei dâmbovițene, n-a durat (ca orice minune pe plaiurile mioritice) decât trei zile. Din el n-a rămas de­­cât spectrul unei încercări eșuate… Un nou prilej pentru reluarea exercițiului de solidaritate transpartinică îl oferă Proiectul România Educată. Inițiativa prezidențială formulează un obiectiv mai mult decât necesar, sesizând, pe de o parte, cel mai vulnerabil punct al societății românești, educația, pe de altă parte, ne­voia de reformare a sistemului educațional. Dincolo de paternitatea lui, un asemenea proiect, cu actualizările necesare, ar trebui asumat de clasa politică. În definitiv, istoria o fac oa­menii, la originea actelor politice, reformelor, momentelor de edificare au fost întotdeauna o forță politică sau o coaliție, un politician sau mai mulți… De ce România Educată, cu retușări și îmbunătățiri din mers, odată cu noile legi, n-ar oferi cadrul unei ample sinergii naționale pentru educație, ca un adevărat Proiect de Țară? Solidarizarea forțelor politice și a so­cietății civile în jurul școlii reprezintă o condiție fundamentală pentru edificarea în spiritul exigențelor de azi a educației – obiectiv de im­­portanță strategică pentru dezvoltarea României. Cu precizarea că orice termene ratate în­­târzie progresul și amână șansele învățământului de a se moderniza, subminând întregul proces.

În Uniunea Europeană și pe plan mondial se pune accent mai mult decât oricând pe educație. Asumată ca factor al dezvoltării, educația a devenit o prioritate de grad zero. În condițiile competiției acerbe din lumea de azi, aflată într-o criză complexă, fără precedent, care nu anunță nimic bun nici pentru viitor, țările civilizate desfășoară politici pentru modernizarea sistemelor educaționale, pentru creșterea calității, eficienței, performanței și competitivității educației. Școala românească nu poate ieși din acest trend european și global. Altfel, efectele vor fi dramatice: întârziere, stagnare, declin pe toate planurile… Trebuie luată în calcul și Inteli­gența Artificială – mijloc al progresului sau amenințare pentru umanitate, depinde din ce unghi privim –, aflată în plină expansiune, care își arată forța „gândirii“ și posibilitățile prin ChatGPT 4. Dacă nu țin pasul cu evoluția tehnologiei și cu cerințele Societății Cunoașterii, educația împreună cu profesorii ei și întregul sistem riscă să fie substituite treptat de AI, in­­strument cu o arie de cuprindere în universul informației imensă, potențial nelimitată. Revenind la perspectiva amplă a Proiectului de Țară, Educația este calea dezvoltării europene, ca stat civilizat și puternic, a României. Care, pentru a depăși situația în care se află, pentru a avea șanse în viitor, nu poate fi decât educată.