În mai toate dicționarele, educația este definită ca fiind „procesul de educare sau predare”. Cuvântul educație mai este definit și ca „procesul prin care se dezvoltă cunoștințele, abilitățile sau caracterul”. Compilând numai aceste două definiții, se poate spune că educația înseamnă dezvoltarea cunoștințelor, abilităților și/sau caracterul elevilor. Dar, această explicație necesită definirea, în continuare, a altor cuvinte complementare, precum dezvoltare, cunoaștere și caracter.
Ce este, așadar, cunoașterea ? Specialiștii consideră cunoașterea ca fiind o sumă de informații care există „undeva”, iar rezultatele exprimă produsele proceselor de gândire umană care s-au concretizat ”cumva”. Din această perspectivă, se poate spune că starea de cunoaștere reprezintă suma totală a faptelor, adevărurilor, legilor, principiilor și ideilor pe care le-a produs omul. Istoria umană este, de asemenea, considerată cunoaștere, deși versiunea acceptată variază de la cultură la cultură sau de la câștigător la învins! De-a lungul veacurilor, codificate în limbaj, aceste cunoștințe au fost acumulate în cărți, tablouri, istorii orale (balade, povești, cântece), dar și în alte dispozitive de stocare.
Apelând tot la definițiile de dicționar, „dezvoltarea cunoștințelor elevului” este conceptualizată ca „oferind” cursanților cantități mari din aceste informații, adevăruri, legi, principii, idei și istorie. Însă, acest tip de cunoaștere are și un revers numit realitate și care se pretează la întrebări cu alegere multiplă, dar cu un singur răspuns corect! Această definiție prevalează însă, în ciuda unui volum impresionant de cercetări care demonstrează că educația, în sensul de cunoaștere, nu este „acolo”, ci este construită în mintea fiecărui individ în timp ce acesta interacționează cu lumea.
În Grecia antică, Socrate a susținut că educația se referă la extragerea a ceea ce se află deja în interiorul elevului. „Nu pot învăța pe nimeni nimic, îi pot face doar să gândească”. (Cuvântul educație provine din latinescul e-ducere care înseamnă „a conduce afară.”) În același timp, sofiștii, remarcabil grup de profesori itineranți, au promis să ofere elevilor cunoștințele și abilitățile necesare pentru a dobândi poziții cu orașul-stat.
Astfel, odată ce depășim o definiție a dicționarului care are adesea o valoare practică redusă, semnificația pe care o atribuim unui cuvânt, cum ar fi educația , este în mare măsură o expresie a unei credințe, nu un fapt absolut. În trecut, dar și în prezent, se punea mare accent pentru ca în urma procesului educațional să rezulte oameni învățați. Potrivit însă noilor schimbări sociale, economice, ecologice, politice recomandarea impune școlii să producă mai degrabă învățați, decât oameni învățați. Iar unul dintre obiective ar trebui să fie generat de modul în care elevii/studenții ar trebui să fie învățați cum să gândească, mai degrabă decât să gândească. Cum să-și antreneze mintea care apoi să le ofere soluții pragmatice, în dauna unei memorări caduce a unor fapte, gânduri sau idei ale altor oameni.
Așadar, care este noul sens/scop al educației?
Mai mult decât să se refere la nuanțele tehnologiei, proiectarea spațiului de învățare, structurile curriculare și practicile pedagogice, școlile ar trebui să aibă răspunsuri eficiente la întrebări care se concentrează pe ceea ce speră să realizeze pentru cursanții lor. Modul în care se răspunde la această întrebare ar trebui să dicteze măsurile pe care le folosesc profesorii pentru a atinge aceste obiective și tocmai în aceste scopuri trebuie să se intensifice eforturile.
Scopul principal al instituțiilor de învățământ nu mai este acum atât de clar pe cât se poate considera. Mulți vor indica pregătirea pentru viitor ca un obiectiv-cheie și acesta este cel care conduce o mare parte din politicile educaționale pe care le vedem în prezent. Cu siguranță, dorința de a obține un curriculum-vitae care să arate bine, împănat cu succese educaționale remarcabile, este legată de noțiunile de pregătire pentru un viitor în care economia și industria vor solicita absolvenți cu aceste abilități. Ori, o mare parte din criticile aduse modelelor istorice de educație se referă la modul în care școala a pregătit tinerii doar pentru locuri de muncă. Structura de comandă și control a școlilor, concentrarea asupra disciplinelor mai ”discrete„ și învățarea pe bază de cunoștințe esențiale au servit nevoilor industriei de-a lungul secolului trecut și abia acum se pune sub semnul întrebării validitatea acestui model. Dacă școlile vor învăța ceva din schimbările rapide care au loc în industrie în prezent, elevii/studenții nu vor avea nevoie de niciun set de abilități, ci de abilitatea de a învăța, dezvăța și reînvăța deprinderi la cerere. Pregătirea pentru un nou tip de economie ar putea fi un model pentru ceea ce școlile ar trebui să spere să obțină pentru elevii/studenții lor, dar este un model plin de pericole dacă paleta pregătirii este prea restrânsă.
O perspectivă alternativă la pregătirea pentru participarea la noile procese productive ale societății, viața economică este una care vede primii ani de educație ca o pregătire pentru o viață academică și dincolo de școală. În această perspectivă, școala primară pregătește elevii pentru liceu, care, la rândul său, pregătește studenții pentru universitate, care apoi îi pregătește pe aceștia pentru o viață academică. Dilema evidentă aici este că societatea are nevoie de un grup mai limitat de academicieni și, la un moment dat, educația trebuie să facă mai mult decât să pregătească studenții pentru un studiu cât mai academic. Cu alte cuvinte, școala nu ar mai trebui să îndrume pașii cursanților către obținerea de diplome, ci să-i orienteze pe aceștia către obținerea de abilități care să-i determine să devină cât mai versatili. Să fie cât mai adaptabili într-o lume care se schimbă cu repeziciune și în care predictibilitatea nu mai are atâta valoare. Există, în prezent, tendințe de a da curs acestei viziuni, iar o mare parte din mecanica învățării are accente în această direcție.
Pregătirea pentru o viață de învățare poate fi o bază mai adecvată. Dacă elevii/studenții finalizează școlile dotați cu abilitățile pe care le vor cere să fie autodidacți, atunci ar putea fi bine echipați pentru a se adapta la o lume în permanentă și accelerată schimbare. Noul obiectiv al cursantului, de-a lungul vieții, va trebui să devină curând o obișnuință, deoarece capacitatea și dorința de a învăța continuu noi abilități și cunoștințe reprezintă un obiectiv care chiar merită. Un astfel de model poate să nu fie răspunsul cel mai corect și/sau complet, mai ales că învățarea legată de un astfel de model poate să nu includă întotdeauna elevul/studentul care se angajează activ în crearea de noi cunoștințe. Stăpânirea unui set cât mai larg de competențe și cunoștințe are valoare, dar solicită persoanelor să caute răspunsuri și la întrebări care nu au fost puse sau care nu au încă răspuns. Modelul nu garantează faptul că acela care învață va avea o (pre)dispoziție față de găsirea problemelor doar că, atunci când este necesar, se va strădui să învețe noile abilități identificate pentru el de către ceilalți. O astfel de abordare a fost cândva valabilă, când cunoștințele aveau valoare, dobândind mai mult din ea avea sens. Specialiștii au urmărit acest model și au conchis că succesul indivizilor a fost/este strâns legat de numărul de cărți și de reviste pe care aceștia le citiseră în timp, plus și de calitatea cunoștințelor pe care aceștia le puteau folosi/reda în orice moment. Acest model a fost, iată, dărâmat de internet. Acum există un acces facil la toate cunoștințele, iar întrebarea nu este ce știi, ci ceea ce poți face cu ceea ce poți găsi, ce probleme poți rezolva cu inteligența ta și cu resursele tale de cunoștințe nelimitate, procurate instant de pe Internet.
Așadar, poate că pregătirea pentru o viață în care accentul să fie pus mai degrabă pe soluționarea problemelor pare că este cea mai potrivită. Dacă elevii/studenții termină școala cu credința în capacitatea lor de a identifica problemele și de a găsi soluții la acestea, atunci poate că sunt pregătiți nu numai pentru ceea ce viitorul poate aduce, ci ajung să posede și capacitatea de a modela acel viitor. Gândirea intuitivă și învățarea bazată pe identificarea și soluționarea de probleme ar trebui să devină metodica preferată, iar elevilor/studenților să li se solicite să se angajeaze frecvent în rezolvarea situațiilor indiferent de natura acestora. Abordările multidisciplinare par să aibă și mai multă valoare acum, iar rezultatele indică faptul că abordarea acestora se bazează pe un model de identificare a problemelor, chiar dacă aceasta nu este o condiție necesară pentru un astfel de program. Dar, doar soluționarea problemelor poate să nu fie suficientă în planul de pregătire didactică. Dacă problemele pe care le identifică elevii/studenții servesc nevoilor celor care au putere în societate, atunci educația nu a reușit să producă prea mulți cursanți cu capacitatea de a empatiza cu cei mai puțin norocoși.
Realitatea lumii în care trăim, unde banii și puterea pot estompa avantajul educațional, poate înfrâna schimbarea sistemului ajungându-se într-un punct care să alunge și speranța, și încrederea. De aceea, rezolvarea problemelor cu empatie ar putea fi un obiectiv de dorit. Procesul de gândire a proiectului didactic, unul schimbat, poate și trebuie să includă empatia ca punct de plecare și punct de reflecție pe tot parcursul procesului. Dacă elevii/studenții vor ști să pună întrebări cu privire la cine vor fi beneficiarii ideilor lor, care sunt nevoile care necesită cel mai mult o soluție, care vor fi costurile reale, socio-economice, ale acțiunilor lor, aceștia pot forma o lume în care nu numai problemele privilegiaților cu bani și putere vor fi rezolvate, ci ale întregii societăți. Pregătirea, inclusiv a cadrelor didactice, pentru empatie în cadrul structurilor de putere și a politicilor din sistemul de educație poate fi o nouă provocare și necesită o abordare consistentă. Profesorii nu trebuie să (mai) fie etichetați ca simpli transmițători ai unor cunoștințe, ci ar fi esențial să se înțeleagă că educația face parte dintr-un proces foarte amplu, pe care se sprijină și dezvoltă întreaga societate.
Ar mai fi de adăugat că educația, pentru utilitate și aplicabilitate spre îmbunătățirea societății, nu ar trebui să aibă loc fără o recunoaștere adecvată a activității umane care se adaugă la valoarea estetică a umanității. Deci, probabil, răspunsul este ca elevii/studenții să fie pregătiți pentru o lume care le va cere să învețe continuu, să accepte și să contribuie la frumusețea vieții.
Eseu de Florentina Ciornei
Profesor înv. primar Școala nr. 1-Tunari/Ilfov
