Trecerea anilor aduce, pentru cei care lucrează în educație, o experiență proprie practicianului; dascălul știe, pentru disciplina pe care o predă, o mulțime de procedee și tehnici specifice de abordare a unui subiect sau a altuia, a stabilit în timp o serie de conexiuni care îi permit să coreleze direct anumite informații, să o ia deci pe scurtătură.
Expresia scurtătura didactică am întâlnit-o în Apologia pârlea­zului, o carte a domnului profesor Vintilă Mihăilescu, apărută recent la Editura Polirom. Sensul în care este folosită trimite la o atenționare utilă privind trecerea în cadrul temei abordate peste intervale mari de timp, sau chiar peste etape în dezvoltarea subiec­tului, astfel încât deznodământul să fie adus mai aproape inter­locutorului. Procedura este bine-venită mai ales când sunt vizibile semnele de nerăbdare; se impune chiar atunci când destina­tarul mesajului nu are un exercițiu suficient în a urmări căile întorto­cheate ale argumentului. E un demers din categoria gesturilor salvatoare, care permit intervenția la momentul potrivit în a reechilibra o situație, fie ea și una de învățare cognitivă.
Am putea observa că fiecare merge pe potecile știute de el. Situația este una similară cu ceea ce am observat că se întâmplă în satele de munte, unde intenția de a ajunge de la o casă la alta poate presupune un ocol obositor pe drumul mare, dar de cele mai multe ori oamenii preferă o cale mai ușor de străbătut, luând-o de-a dreptul peste grădini, urmând poteca, sărind pârleazul dintr-o livadă în alta. Parcurgerea geografică a unui spațiu poate fi ilustrativă pentru a accepta, prin analogie, un mod în care funcționează deducțiile în plan teoretic: corelațiile dintre diferite concepte permit realizarea unor adevărate hărți conceptuale.
Scurtătura didactică ține de experiența profesorală de înțelegere a conținuturilor de învățare, a teoriei operaționalizate pentru elevi, are deci un caracter individual. De aceea este credibil faptul că doi profesori care predau aceeași materie, de pildă, matematică, să explice o anumită lecție prin metode diferite. Cel mult se poate imagina că profesorul a preluat metoda utilizată de profesorul lui, iar scurtăturile didactice se transmit cumva pe verticală, de la o generație la alta. Țin de zestrea pedagogică orală, care, uneori, îi fascinează și pe studenții aflați în practica pedagogică. Sunt bune ocazii care per­mit diferența între a ști ce și a ști cum, între a deține cunoștințe teore­tice, față de a le utiliza într-un mod adecvat, între a declara claritatea în înțelegerea unor informații și a putea proceda explicativ cu acestea astfel încât să le devină clare și altora. Păstrând proporțiile comparative, ceva care face diferența între a citi o rețetă dintr-o carte de bucate și modul atât de simplu cum știe bunica să prepare respectiva prăjitură, uimitor de neatentă la gramaj, la timp etc., dar cu șanse de reușită sigură.
Care este ponderea adecvată în a utiliza scurtături didactice, astfel încât scopul teoretic să fie păstrat, iar procedurile de explicare să nu fie alterate? Este de așteptat ca trecerea din scurtătură în scurtătură să provoace efecte pe cât de neintenționate pe atâta de negative: o succesiune atât de abstractă de informații, încât n-o mai înțelege decât cel care o practică. Asemenea unui drum de munte, atât de îngust încât nu este posibil să pășești decât unul în spatele celuilalt, dar oricum având perspectiva amețitoare a prăpastiei, cognitive în cazul discuției noastre, încât pentru oricine e prudent să nu meargă mai departe.
Se poate presupune că, pe măsură ce trecerea timpului aduce printre consecințe inevitabile și o anumită uzură, în situații de oboseală justificată, unii dintre profesori par să adopte nu doar o simplificare ponderată a explicației didactice, ci, mult mai mult, o suspendare a acesteia. De pildă, într-un discurs de tipul: aceasta este teorema, demonstrația însă nu avem timp să o urmărim (un gând ascuns fiind acela că oricum este prea complicată pentru a avea șanse rezonabile să fie înțeleasă), deci o să o luăm de bună așa cum este prezentată. Gata, cu asta trecem la aplicații, și o tot aplică până sună, apoi încă de multe ori în tema pentru acasă etc. Dar simplificarea reducționistă nu este o bună scurtătură. Aceasta ar insinua o situație de tipul scopul scuză mijloacele, într-un sens pripit, suspectabil de superficialitate.
Reprezintă oare scurtăturile didactice moduri inevitabile de adaptare la contextele de învățare postmoderne? De pildă, atunci când evenimentele istorice nu mai sunt abordate în ordinea lor cronologică, când la Limba română elevul citește textele literare într-o logică dată de o anume grupare tematică: joc, adolescență, familie etc., când la Filozofie este invitat să compare puncte de vedere asupra unei probleme de interes reflexiv cum este, de exemplu, dreptatea socială, exprimate la mari intervale de timp de către gânditori cum ar fi Aristotel și Fr. Hayek? Unii dintre colegi ar putea să considere că ipoteza este credibilă. Alții ar observa că, indiferent de tipul de peda­gogie practicată, experiența didactică este cea care duce la adop­tarea unei căi mai scurte, a uneia considerată cea dreaptă, corectă. Deci, că nu e cazul să asociem pedagogia tradițională, prelegerea pedantă în desfășarea răbdătoare a informațiilor cu o cale consacrată prin cercetare a demersului didactic. Și nici pedagogia cognitiv-construc­tivistă nu ar fi oportun să o corelăm cu shortcut-urile în parcurgerea nerăbdătoare a informațiilor, considerate într-un plan secund în raport cu formarea și exersarea competențelor.
Abilitatea de a utiliza o scurtătură didactică la momentul potrivit, adecvată la context, poate conferi un plus de calitate actului educa­țional. Aceasta nu înseamnă însă că respectivele procedee vor fi căutate cu tot dinadinsul și forțate să confere funcționalitate mecanis­mului explicativ acolo unde nu-și au locul.
Într-un context pedagogic sau altul, scurtăturile didactice sunt însă posibile pe măsura decantării de experiențe didactice de succes. Putem imagina și situații de tipul încercare-eroare, încercare-reușită. În situațiile în care scopul educativ este atins, obiectivele lecției reali­zate, atunci succesul se păstrează în portofoliul cu reușite, de unde, într-un caz similar, o să fie din nou folosit.
Scurtătura didactică nu este un scop în sine, ci mai degrabă o consecință a unor experiențe educative repetitive. Trimiterile la astfel de situații educaționale au efectul unei întâlniri plăcute, în care avem șansa de a ne regăsi solidaritatea de breaslă.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București