Fără întrerupere, 50 de ani am fost cadru didactic, 30 în învăţământul preuniversitar şi 20 în cel universitar. Ca director, am condus şcoală generală, liceu de elită, facultate, am fost preşedinte de universitate, apoi am dobândit doctoratul în ştiinţele educaţiei şi am scris 15 volume şi vreo 80 de studii în publicaţii naţionale şi europene. A venit vremea retragerii, fără fast, sărbătoriri ori onoruri, chiar şi fără mulţumiri, beneficiind de o pensie de circa 2.800 lei, care adăugată la cea a soţiei mele, învăţătoare pensionară, de 1.400 lei, pot spune că dispun de… suficient confort financiar. Aflând de existenţa unor pensii speciale, de ieşirea din activitatea profesională a unora la 44 ani, cu o pensie de 120.000 lei, de posibilitatea desfăşurării activităţii profesionale (vezi cazul unui ministru sau a altor funcţionari speciali, cum ar fi doamna Jagăr), constat că există o reală nedreptate socială şi umană. Astfel, curând, dascălii ajung paria societăţii româneşti… Nu e drept şi nici corect!
De ce sunt nefericit? Nu cer mai mult, pentru că îmi gestionez problemele gospodăreşti – singurele care liniştesc timpul meu – cu cât am, îmi cumpănesc cheltuielile, renunţ la excursii şi „concedii” etc. Sunt nefericit pentru că se creează, de către stat, o discrepanţă între venituri, sucind valorile reale, fără să avem dreptul la atitudine! Sunt nefericit că unii, speciali, sunt recompensaţi special, în timp ce bieţii (foşti) învăţători, profesori ajung dependenţi de sosirea la timp a pensiei, de cumpănita gestionare a acesteia. Acesta este of-ul meu, al unui (fost) profesor universitar, doctor în ştiinţe, autor de cărţi, nevoit să-şi ducă un trai grijuliu şi să aştepte bolile spre a avea pe ce cheltui banii de pensie. Nu-mi ascund numele (toate cadrele didactice vor ajunge astfel, când va veni timpul retragerii din activitate!), iar site-ul e cartea mea de vizită, semnând
Prof. univ. dr. Anton ILICA