Dedicat mamei mele, care a fost și rămâne primul exemplu de dascăl autentic din viața mea
„Sunt profesor. Încă îmi doresc să fiu profesor. Mi-am dorit să fiu profesor de când eram pe băncile școlii și sigur că îmi voi dori să fiu dascăl și după ce voi trece peste momentul acesta de îndoieli și frustrări. Nu este o simplă conjugare a verbului «a dori», este o definire a visurilor vieții mele care au început în copilărie privind-o pe mama. Ea a fost educatoare la o grădiniță de cartier. Îmi amintesc cum își pregătea materialele pentru ziua următoare cu o plăcere greu de cuprins în cuvinte. În clasa ei, copiii erau spontani și o iubeau nespus pentru că îi purta cu fascinație pe tărâmul basmelor și le crea o lume a copilăriei în care se simțeau stăpâni și Feți-frumoși. Astfel am crescut eu trăind cu un dascăl zi de zi și observând cât de mult putea ea să influențeze gândurile și sufletul celor mici cu care lucra. Se întâmpla deseori să ne întâlnim cu foștii ei elevi care îi săreau de gât și erau atât de încântați să-i povestească cum au folosit ce i-a învățat.
Timpul a trecut, iar în mine a crescut odată cu vârsta o dorință puternică de a oferi copiilor atâta bucurie și frumusețe sufletească și intelectuală. Așa s-a născut dorința de a fi dascăl. Mama obișnuia să îmi spună că, în vremurile vechi, dăscălia era o meserie nobilă făcută de doamne care se dedicau total educației elevilor. Amintindu-mi de anii când eram elevă la gimnaziu, mă surprind cum îmi învățam lecțiile pretinzând că sunt profesoară și le explicam celor cinci păpuși înșirate pe pat ceea ce trebuia să învăț. Scriam cu plăcere rezumatul sau schemele pe ușa dulapului, explicam cu pasiune ce înțelegeam și reproduceam replicile mamei când pretindeam că vorbesc cu elevii.
Așa au trecut anii, iar după facultate m-am trezit în fața momentului pe care l-am așteptat atâția ani: prima zi de profesor din cariera mea. Fusesem solicitată să fiu dirigintă și mă simțeam precum mama când mergea la grădinița ei. Am pășit cu încredere în clasă cu un zâmbet atât de luminos, încât nimic nu părea să tulbure încântarea mea. Însă buzele mi-au încremenit: în sală erau doar două eleve care butonau frenetice mobilele. Cu greu și-au întrerupt activitatea care le absorbea și m-au întrebat dacă sunt «diriga cea nouă». Am bâlbâit ceva încurcată. Nimic nu părea să fie cum mă așteptam sau cum știam că ar trebui să fie. Ar trebui? În acea clipă am început să îmi pun întrebările care m-au adus în momentul de îndoieli de acum.
Prima mea întrebare: oare ar trebui să fie școala într-un anumit mod? Cele două eleve s-au oferit să mai dea câteva telefoane pentru a ruga colegii să vină la școală. Îmi amintesc că am așteptat două ore în clasă pentru a-mi cunoaște elevii, însă au mai venit doar trei adolescenți care, după ce m-au salutat și s-au prezentat, au început iar să se joace pe dispozitivele lor vrăjiți. Prima zi a fost un eșec. La facultate nimeni nu îți spune ce situații poți întâlni în practică, nimeni nu îți povestește din experiența altor profesori să știi la ce să te aștepți. Pentru mine, care am venit plină de încântare și hotărâtă să «mut munții din loc» cu ceea ce am învățat să fac, primul contact cu școala a fost șocant de diferit față de proiecțiile clădite pe activitățile din facultate. Era primul moment în care m-am simțit că nu eram pregătită să fac față. Însă după ce mi-am trăit «doliul» afectiv al unei prime zile de școală ratate, m-am hotărât să mă adaptez. M-am pregătit temeinic pentru prima oră de predare și am intrat cu o oarecare teamă în clasă: multă agitație, râsete, grupulețe care se uitau interesate la telefoanele ce rulau ceva interesant probabil. Încă o dată mă văd neremarcată. Am pus geanta pe masă, apoi am salutat ușor nesigură. Nu m-au auzit. Deși cuvintele îmi ieșeau plăpânde din gură, în mine urlam de frustrare. M-am dus între ei și, într-un final, m-au remarcat. Apoi am reușit să legăm un dialog firav la început. I-am cunoscut și i-am auzit cum mi-au spus că sunt al treilea diriginte în doi ani și că nu se așteaptă să rămân pentru că ei sunt «oaia neagră» a liceului. M-a durut să aud astfel de cuvinte spuse cu o nonșalanță dezarmantă de către adolescenți. Atunci am înțeles: directorul îmi dăduse clasa la dirigenție pentru că toți o refuzaseră.
A doua întrebare care m-a străfulgerat: poți să refuzi un act educațional, deși ești profesor și ai datoria să faci totul pentru a ajuta copiii? Poate ar trebui să formulăm un jurământ similar celui medical al lui Hippocrate prin care să ne asumăm că nimic din ceea ce facem la catedră nu va răni sau afecta negativ evoluția copiilor cu care lucrăm. Misiunea mea, așadar, era una grea: mai întâi să nu renunț, apoi să le arăt că și ei contează și merită o educație bună pe care să le-o livrez cu motivație și expertiză. Am decis să am o întâlnire cu părinții pentru care îmi pregătisem un discurs motivațional impresionant. Lucrasem la el o noapte întreagă: citisem studii despre problemele din familiile de adolescenți și despre blocajele de comunicare dintre adulții relevanți și copiii lor. Mă simțeam sigură pe mine, nu aveam cum să nu reușesc să-i conving, doar urma să mă întâlnesc cu adulți motivați de aceleași resorturi ca mine. Am intrat în clasă la ora stabilită hotărâtă să nu las nimic să mă influențeze negativ. Cinci părinți așezați împrăștiat în bănci m-au privit inexpresiv. Făcând o analiză scurtă NLP, se putea observa că acei adulți nu aveau aparent nimic în comun și nici nu comunicau în vreun fel, arătau parcă fuseseră târâți la școală din obligație. Am scăpat un suspin și am salutat: era ceva mai bine decât prima zi cu copiii dumnealor, erau în număr dublu. Am început să recit discursul pentru care m-am pregătit atâta timp, însă, după primele fraze, uitându-mă în sală, i-am văzut pe părinți cum au început unii să își butoneze mobilele precum odraslele lor, iar alții să schimbe ocheade plictisite între ei. M-am oprit – un lucru bun în sfârșit: comunicau nonverbal dacă simțeau că nu este ceva cum se așteptau. Am lăsat discursul demn de un Pulitzer deoparte și le-am spus că sunt acolo pentru a afla ce așteptări au ei de la mine. I-am surprins pentru prima oară privindu-mă cu atenție și curiozitate. A fost prima întrebare corectă pusă de când avusesem contact cu școala. Răspunsurile m-au încărcat cu frustrări și furia caracteristică celui care vrea să ajute, dar nu are cum. Atunci am aflat că părinții nu mai aveau putere asupra copiilor lor și că ei așteptau ca eu să reușesc să îi schimb. Pe lângă acest aspect, mi-au spus că le este imposibil să știe ce fac adolescenții lor la școală deoarece programul lor de muncă nu le permite să aibă timp să se implice. Mulți dintre elevii mei erau din familii monoparentale. După două ore de discuții deschise, o a treia întrebare s-a conturat în mintea mea: cum să poți să reușești să motivezi adolescenții pentru studiu fără un sprijin real al părinților? În comparație cum modul cum percepeam misiunea mea reformulată după noile date, aveam senzația că zborul pe Lună cu racheta părea mult mai posibil decât să reușesc eu să-mi conving elevii că educația este utilă și să-i determin să învețe. Am încercat să răsfoiesc cursurile de psihologie din facultate să găsesc ceva tehnici de motivare a învățării, dar nimic nu era adaptat la situația reală. Atunci am avut un moment în care am simțit că sunt incapabilă să fiu profesor. Facultatea m-a format să predau și să evaluez, nu m-a învățat să ofer scânteia științei prin ceea ce fac, nu mi-a dat metode de coping pentru situații când elevii nu vor să lucreze sau sunt furioși pe disciplina pe care o predau, nu mi-a spus că practica este atât de diferită de splendoarea teoriei, încât lipsa unor metode adecvate pot anula secole de știință pentru noua generație. Nu mi-a spus că eu sunt cea de care depinde modul cum vor vedea elevii mei disciplina pe care o predau. Grea povară aveam ca profesor! Le-aș fi dat elevilor ochii mei și mintea mea să vadă cât de frumoasă era știința pe care o predam, însă așa ceva era imposibil, iar eu trebuia să găsesc o metodă reală să-i conving.
Am început să identific ce jocuri le plăceau elevilor mei, ce filme preferau, ce melodii și pasiuni aveau. M-am gândit că singura cale să ajung la ei este să intru eu în universul lor și să adaptez programa la ceea ce le place să facă pentru a le arăta că știința este parte din viața lor. Gradat, prezența la ora mea a devenit mai mare, iar interesul lor pentru oră a crescut comparativ cu primele întâlniri. Pentru a mă pregăti pentru fiecare lecție îmi petreceam ore întregi în fața computerului căutând exemple practice, texte, scurt metraje, orice m-ar fi ajutat să ajung mai ușor la sufletul lor. Astfel, după două luni de activități aș fi putut scrie un ghid de modalități alternative de lucru la clasă. Feedback-ul meu era fiecare zâmbet sau întrebare pe care mi-o adresau adolescenții la oră. Curiozitatea lor pentru știința pe care o iubeam și cu care, în mod egoist, mă identificam, era cea mai bună dovadă că reușisem. Însă reușita avusese un cost enorm pentru mine: viața mea privată nu mai exista între atâtea ore de lucru.
Astfel, mândră de ceea ce credeam eu că realizasem, am organizat o nouă întâlnire cu părinții elevilor mei. De data aceasta am intrat sigură pe mine în sala de clasă, cumva așteptând un feedback pozitiv și din partea familiilor lor. Unii adulți m-au privit zâmbind, alții mă studiau cu curiozitate. În timpul ședinței a intrat o doamnă elegantă și s-a așezat în prima bancă. Am continuat să expun ce am realizat, însă, la un moment dat, aceasta m-a oprit cu un semn întrebându-mă: «Credeți că le va folosi în viață ce faceți cu ei? În ce domenii ar putea să lucreze cu ceea ce le predați?». M-a surprins franchețea cu care m-a întrebat și i-am spus că pot face multe cu ceea ce învață, inclusiv să devină profesori. «Profesori?? Cine credeți că vrea să stea aici pe salarii de mizerie și să se zbată cu atâtea probleme? Nimeni nu dorește asta pentru copilul lui, nu-i așa?». S-a lăsat liniștea, iar eu m-am simțit dintr-odată cum mă prăbușesc în mine și-mi pierd echilibrul. Probabil că m-am întunecat la față vizibil când am auzit ca prin vis câteva replici date doamnei elegante pentru a mă apăra. Dar avea dreptate: salariul meu era nerelevant în casă, părinții mei încă mă ajutau. Iar performanțele mele profesionale erau încă la început. Deci, profesional eu nu existam pentru această doamnă și pentru mulți, probabil. Am plecat spre casă cu capul plecat. Oricât de mult căutam motivații, zecile de ore petrecute în casă căutând metode de a lucra cu elevii mei au fost anulate de argumentele acestei doamne. Cât de ușor se poate demola încrederea în sine a unui om cu câteva cuvinte…
Atunci a patra întrebare mi-a venit în minte: oare un statut mai bun al profesorului nu ar crește calitatea educației printr-o percepție mai bună a profesorilor în viziunea familiilor elevilor? Am suferit multe zile după acea ședință pentru că am realizat că profesia mea de suflet avea o reprezentare socială scăzută, iar acest lucru influența atât importanța muncii didactice, cât și sprijinul dat școlii de familie. În acel moment am realizat că am doar două posibilități: plec din sistemul de educație sau rămân și lupt să realizez ceva. Imaginea mamei care zâmbea cu generozitate copiilor și recunoștința cu care foștii ei elevi o învăluiau mi-au întărit convingerea că, dincolo de problemele acestea, există ceva minunat pentru care merită să rămân. Acel prim an mi-a amintit de poezia lui Octavian Paler Am învățat, pe care o voi rescrie pentru fiecare profesor care a crescut cu dorința de a deveni unul dintre spiritele nobile ce se oferă elevilor cu fiecare cuvânt prin care îi apropie de tainele universului:
- Am învățat că educația începe de la primul zâmbet cu care dascălul își întâmpină elevii
- Am învățat că orice informație devine vie în conștiința elevilor prin pasiunea profesorului
- Am învățat că orice lucru dificil poate fi accesibilizat pentru orice vârstă prin măiestria dascălului
- Am învățat să zâmbesc și să continui când ceilalți încercau să îmi arate că ceea ce fac nu contează
- Am învățat să ascult activ copiii și să fiu spontană
- Am învățat să mă descopăr prin elevii mei
- Am învățat să nu consider personale replicile pe care elevii mi le dau
- Am învățat că exemplul meu CONTEAZĂ din primul moment în care intru în clasă
- Am învățat să devin odată cu ei.“
Iar acum, după atâția ani de carieră în educație, când experiența îmi este al doilea tovarăș de drum în profesie, mă uit în urmă la tot ceea ce am trăit profesional și știu că nicio altă meserie nu mi-ar fi oferit atâta trăire și satisfacție precum cea de profesor.
Un adevărat profesor se naște dascăl și moare maestru…
Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE
Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului
