­Au avut loc primele ședințe cu părinții din noul an școlar. Între altele, s-a discutat și problema uniformei școlare. Într-o școală din apropierea Inspectoratului Școlar al Municipiului București, la o clasă a V-a, lucrurile n-au ajuns la niciun numit comun. Se va mai discuta! E curios că în clasele primare elevii de aici au avut uniforme. Le-am văzut, erau foarte frumoase. Acum ceva s-a schimbat. „Democrația” a devenit mai conștientă de sine și un număr de părinți a considerat că uniforma ar fi… inhibitorie. Că acum ar afecta personalitatea copiilor. Și că, în fond, ființa umană este liberă să se… îmbrace cum vrea ea. Evident că ființa umană este o ființă tot mai liberă, dar nu știu dacă o școală nu are și ea dreptul de a fi o instituție autonomă și de a decide, câtă vreme sistemul arondării obligatorii la circumscripții școlare a cam intrat în ceață. Drept urmare, o școală ar putea spune că, iată, acestea sunt cerințele noastre, noi dorim uniforme, iar dacă nu vă convine, există alături o altă școală. Dar pentru asta ar trebui ca managementul școlilor în România să fie real, și nu doar o prelungire a subteranelor politicului. S-ar mai putea spune că sunt, desigur, și școli particulare, fără prea multe restricții de acest gen, la care iubitori îndârjiți ai defilării de „mode” în școală se pot duce. În realitate însă, când uniformele școlare au devenit „o problemă națională”, Parlamentul însuși încercând de câteva ori să se ocupe de „problemă”, nu e cazul să ne mai mirăm de „sfiala” școlilor, a consiliilor de administrație în a exprima un punct de vedere ferm. Nu este rostul însemnărilor de față să argumenteze rolul uniformelor școlare în ceea ce privește nașterea unui etos școlar, a ideii de apartenență la o comunitate menită a fi, mai devreme sau mai târziu, parte dintr-o identitate. În fond, nu sunt „expert” în „uniforme” și nici în „etos” școlar, în schimb arunc din când în când câte o privire spre ceea ce fac alții. Nu să copiem de acolo nu știu ce idee „salvatoare” pentru școala noastră, ci doar să ne întărim, cu uimire uneori, ideea că ceea ce e acolo normal la noi devine adesea o problemă… sensibilă.
 Am citit de curând pe internet scrisoarea unui profesor român care este acum cadru didactic în Franța și care într-un fel sau altul se arată mirat de ceea ce se întâmplă în patria-mamă.
„Acum, spune el, lucrez din nou în învățământ, în Franța, la Licée de La Rochelle. Și pentru că e un liceu care se respectă, are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort. Reputația se face pe baza rezultatelor, dar și prin absolvenții săi. Absolvenții trebuie să continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la universitate sau un angajat ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur și, dacă vă povesteam de liceeni, nu o făceam întâmplător. Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este coafura fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau, mai bine zis, trimis acasă să se schimbe.
Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viața Școlară. Și apoi e problema ta dacă rămâi cu absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia con­siliilor claselor, care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți profesorii și directorii, absențele, excluderile, aba­­­t­­erile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Lycée de La Rochelle, ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare. Să revenim însă la regulament. Știu că, în România, încă se mai filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau, uneori, pe socoteala profe­sorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut impo­sibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incintă (și nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a gadge­turilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct, care judecă singur dacă și când îl returnează pro­prietarului. Se poate ajunge la o lună, două sau tot anul școlar, în funcție de gravitatea faptei”.
Am reprodus fragmentul nu atât pentru detalii, care sunt discutabile, ci mai ales pentru că el mi se pare interesant pentru o anumită viziune asupra școlii, pentru modul în care rolurile sociale sunt înțelese, rolul școlii în pri­mul rând. Regulile sunt făcute de școală, nu de către elevi sau de către părinți. Făcând reguli, școala își asuma obli­gatoriu răspunderi, îndatoriri, obiective, inclusiv un concept al dezvoltării instituționale. Poate că cel mai interesant lucru este privirea către ziua de mâine, ce se în­tâmplă cu alte cuvinte cu pro­priii elevi, în ce măsură filozofia și viziunea școlii sunt confirmate. Aparent totul se produce prin excludere: nu ești conform stan­dardelor noastre, te duci în altă parte. În fond, tocmai această coerență și rigoare par a da școlii din La Rochelle identitate și valoare.
M-am întrebat, în acest context, dacă nu cumva multe din suferințele de azi ale școlii românești vin tocmai de aici. Adică dintr-o patologică lejeritate în a interpreta și reinterpreta totul: regu­lamente, relația școală-părinți, elev-profesor etc. Și asta fiindcă am descoperit nu de multă vreme, după o înțelegere proprie și adesea aiuritoare, că școala este a elevilor(?!…) și că totul trebuie subordonat ne­voilor acestora, chiar dacă uneori se aduce atin­gere atribuțiilor școlii, deciziilor consiliilor de admi­nistrație etc. În această „leje­ritate” se înscrie simptomatic și cazul recentelor transferuri de la începutul anului școlar, când regulile au fost complet abolite și s-a intrat în logica „aranja­mentelor”. E adevărat, un număr de inspectori generali au fost demiși, un număr de directori avertizați sau sancționați, dar întrebarea care rămâne este: Ce „gândire institu­țională” au avut cei implicați în asemenea miș­mașuri? Au avut ei măcar o clipă conștiința faptului că instituția școlii a fost astfel compromisă?!…
Putem, desigur, găsi scuze. Vom spune mai mereu că regulile, regulamentele sunt imperfecte și că uneori acestea nu pot acoperi toate faptele vieții. Consumăm foarte mult timp cu asta. Dar câtă vreme regulile, regulamentele există (bune, proaste), ele trebuie, sim­plu, respectate. Este și un mod prin care cei care lucrează în sistem pot fi protejați. Dar mai ales este o modalitate prin care este cu putință să avem serii de elevi din ce în ce mai educate, generații care să schimbe cu adevărat în bine fața atât de șifonată uneori a României de azi.
Adrian COSTACHE