Literatura română de azi este o oglindă cât se poate de fidelă a societății românești, cu bune și cu rele, reflectând metabolismul cotidianului nostru pitoresc și himeric. Privită de sus, literatura română de azi pare policentrică, însă de fapt este centrată pe unul sau doi poli de putere, cu relief nu prea divers. Ea este într-o căutare de sine perpetuă, într-o goană a legitimării valorice, căutându-și de mult timp identitatea, printre complexe, traume, dileme și fisuri estetice și etice care sunt de multe ori camuflate, ascunse, refulate. Ea are orgolii și interogații, face caz abuziv și nefiresc de canon, de paradigme, globalizare, postmodernism și de alte concepte, pentru a-și masca provincialismul cu in­­conștiență veselă. E limpede că mutațiile canonice sunt firești, logice și necesare într-o literatură cum e a noastră, cu condiția ca ele să nu fie forțate, amorsate sau denaturate de grupuri, instituții, centre de presiune sau de autoritate. Canonul, concretizare a valorii estetice, legitimat și filtrat în retortele criticii este „o suprapunere de trei elemente: valoarea (cota de critică), succesul (cota de piață) și un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici și religioși“ (Nicolae Manolescu). Perioada postdecembristă nu a însemnat mutații esențiale de canon, însă a nuanțat, a relativizat ierarhiile și a „revizuit“ poziția unor scriitori, mai ales din unghiul raporturilor lor anterioare cu ideologia comunistă. În același timp, canonul își asumă rolul de a fi un „instrument de gândire și de lucru pentru orice operație de evaluare a unui câmp problematic dat – în cazul de față, prezentul câmpului nostru literar, dar și trecutul acestui câmp adus în prezent. În același timp, conceptul de canon urmărește să cuantifice – estetic și istoric (și nu doar estetic, cum mai cred unii critici depășiți de situație!) – la un mod mai «realist» (în sensul de mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) și mai pragmatic, valoarea și importanța fenomenelor cu care se confruntă“ (Gheorghe Crăciun).

Bătăliile canonice sunt confruntări legitime, inevitabile. Ele favorizează mutații, schimbări, nuanțări ale paradigmelor axiologice, sunt spectacole ale unor reevaluări ce declanșează instaurarea de noi ierarhii. E limpede că nu ierarhia momentului, dictată de contingent face valoarea în literatură, dar o confirmă, o validează, îi conferă stabilitate și legitimitate, criteriul fundamental fiind, cum o spune de mult timp Maiorescu, cel estetic, cu nuanțe și reflexe derivate din reflexele temporalității. Instanțele care stabilesc ierarhiile literare, impuse de instituția receptării critice autorizate, sunt confirmate de sedimentările și mutațiile estetice ale istoriei. În același timp, succesul de public nu decide valoarea sau plasarea optimă a operei în topuri canonice, echivalențele dintre succes de public și valoare fiind mai degrabă excepții decât reguli. Mutațiile literaturii române contemporane se concretizează în nuanțarea locului, a poziției unor scriitori în ierarhia momentului, prin valorificarea criteriilor estetice de receptare, aceasta însemnând asumarea unei grile corecte de analiză și situare în contextul cultural actual. Inflamate în mod nejustificat adesea, pretențiile literaturii române sunt iluzorii sau prea puțin vizibile în receptarea din afară, cauzele acestei inadecvări, ale acestei lipse de interes fiind, mai degrabă, incapacitatea produselor culturale românești de a avea impact, influență și, pe de altă parte, o promovare culturală defectuoasă. În același timp, sunt absente în piața culturală românească de azi dezbaterile de idei, lipsind și ierarhizarea severă și obiectivă a valorilor. Se poartă mai degrabă la noi polemica joasă, pamfletul, disputa sterilă, cu efect imediat, fără bătaie lungă. Se contestă ierarhii și autorități, fără propunerea de soluții viabile. Se fac multe aranjamente, multe compromisuri, în numele unor cumetrii de moment, prin care sunt gonflate „personalități“ provizorii, irelevante. În loc să fie aplicat cu fermitate asupra operei, verdictul critic se răsfrânge, ca judecată subiectivă, asupra omului care a scris opera.

Literatura română contemporană poate să se reinventeze, în măsura în care își valorizează mizele cu adevărat relevante, asumându-și, prin instituții culturale și academice, prin efigii critice, prin reviste și foruri decizionale, obiectivitatea în (ad)judecarea propriei imagini, fără părtinire, fără tentația autoiluzionării, căci, în caz contrar, se va transforma în victimă a mistificării de sine, își va între­ține tot mai mult sindromul provincializării și al mediocrității, plasându-se în penumbra anonimatului în context european. Dacă ierarhiile canonice vor legitima strict valoarea autentică, și nu provizoratul unor „alianțe“ literare precare, ilegitime, se pot contura unele șanse de instaurare a unui climat propice pentru dezvoltarea viitoare a literaturii române. Ca scriitori, am trăit aproape doi ani ­într-un timp al pandemiei, izolării și distanțării fizice. În această perioadă nefericită, scriitori, jurnaliști, intelectuali siliți să creeze, să scrie în condiții de izolare au relevat, în cărți publicate anul trecut, ne­­liniști, interogații și emoții ale lock­down-ului (Pandemia veselă și tristă, de Flo­rina Ilis, Pandemia nebunilor. Confesiuni în stare de urgență, de Liviu Cangeopol, Povestiri despre epidemii și vaccinuri, de Alexandru Toma Pătrașcu, Jurnal din vremea pandemiei, de Tiberius Vasiniuc etc.). Am trăit dureros, dramatic, momentele de renunțare la relațiile directe, de limitare a mișcării și socializării, într-o atmosferă încărcată, inflamată de știri deconcertante din mass-media și de dezinformări pe rețelele de socializare. Cu atât mai mare a fost dorința noastră de a comunica prin intermediul scrisului cu cititorii noștri, într-o stilistică a incertitudinii și speranței, care își propunea să redea în întregime sentimentul singurătății, al distanței, nevoia de apropiere, de intimitate, într-o avalanșă de stări-limită, contradictorii și diverse, căci izolarea a însemnat și o îndelungă așteptare a întoarcerii la normalitate. Starea de urgență, iar apoi cea de alertă, cu limitarea ieșirilor, a mișcării, a dinamicii sociale, au modificat ritmuri existențiale, conduite, mentalități, relevând o resemantizare a apropierii, a relației nemediate cu semenii. Și pentru noi, scriitorii, sensul vieții, tempoul cotidianului și-au modificat arhitectura, într-o desfășurare anonimă, lipsită de relief a clipelor apăsătoare, agasante. În existența noastră s-au întretăiat întrebări, așteptări, reproșuri, tensiuni, lecturi intermitente, stări de revoltă subliminală în subtextul cărora se putea citi absurdul, neîncrederea, neputința de a înțelege lumea în această înfățișare nefericită a ei. Nevoia noastră imperioasă de confesiune, patosul mărturisirii s-au născut din aceste interogații, neliniști și așteptări, în al căror joc de oglinzi eul nostru se cufunda, ca o compensare ilo­gică, confruntându-se cu un spațiu al iluziei, construită zi de zi de fiecare dintre noi, din suferințe și dileme ale clipei în curgerea sa intermitentă.

de Iulian Boldea – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021