Contextul. Antecedente

Dezbaterea în jurul inițiativei Ministe­rului Educa­ției privind desființarea specializării „învățător-educatoare“ obținută prin studii medii în cadrul școlilor norma­le, prevăzută în proiectul Legii Educației pentru Învățământul Preuniversitar, a provocat mari controverse, cu argumente pro și contra. Pe de o parte, contestatarii pregătirii învățătorilor și educatoarelor prin liceul pedagogic, pe de altă parte, susținătorii acestei instituții și a specializării prin liceele pedagogice/șco­lile normale. Fiecare grupare cu argumentele sale.

Ideea desființării acestei specializări obținute prin școlile normale de aproape 200 de ani nu este nouă. La nivelul Ministerului Educației și Învățământului din România în anii ’90 ai secolului trecut s-a creat un pu­ternic curent de opinie potrivit căruia pregătirea cadrelor didactice, inclusiv a învățătorilor și educatoarelor, trebuia să se realizeze numai prin universități. „Universitarizarea“ formării pentru profesia didactică o regăsim, în perioada respectivă, în multe state din Uniunea Europeană, dar și din afara ei.

În 1998, sub ministeriatul profesorului Andrei Marga, școlile normale au fost luate cu asalt pentru aceeași cauză. Inițiativa desființării acestor instituții a fost promovată cu mult mai multă agresivitate decât astăzi, vârf de lance fiind un secretar de stat de la acea vreme. De altfel, atunci s-a și reușit temporar desființarea specializării învățător-educatoare prin școlile normale. Acestea au pregătit câțiva ani doar „bibliotecari“, „documentariști“, „animatori școlari“, renunțându-se la specializările care au consacrat vocația școlilor normale, aceea de a forma „învățători“ și „educatoare“ sau dubla specializare „învățător-educatoare“.

Din fericire, „necazul“ nu a durat mult. S-a schimbat guvernarea și s-a revenit la starea dinainte.

Susținătorii desființării școlilor normale, atunci, ca și acum de altfel, invocau faptul că suntem singura țară din lume unde se obține această specializare prin studii medii. Ceeea ce s-ar putea să fie adevărat. Ceea ce nu știau guvernatorii de la acea vreme sau poate știau, dar au ignorat, și nu știu nici decidenții de azi susținuți de pleiada de „neoexperți în științele educației“ și chiar de unii „specialiști în pedagogie“ cărora s-a cerut părerea este trecutul memorabil al școlilor normale, rolul hotărâtor al acestor instituții prestigioase în educația și cultura neamului românesc. Multe dintre personalitățile cu care ne mândrim astăzi s-au format în școlile normale. Din păcate, în corul contestatarilor s-au integrat perfect și unii „specialiști în pedagogie“, nume sonore cu funcții vremelnice.

Promovarea, la acea vreme, a ideii de desființare a specializării „învățător-educatoare“ din școlile normale s-a manifestat într-un context prezent mai peste tot în lume care susținea „universitarizarea“ obținerii profesiei didactice. Istoria formării cadrelor didactice în spațiul internațional consemnează faptul că în ultimul deceniu al secolului trecut și în primele decenii ale secolului nostru s-au produs reforme fundamentale în procesul de formare inițială și continuă a ca­­drelor didactice în lume, tendința generală fiind de trecere a acestei responsabilități la nivelul învățământului superior. Asemenea decizii majore s-au luat în Franța, în Canada etc. – țări cu care Ro­mânia are mari asemănări în această privință, unde responsabilitatea formării cadrelor didactice a trecut de la școlile normale către universități; chiar s-au desființat școlile normale.

În contextul schimbărilor preconizate de proiectele legilor educației, o altă propunere care a provocat dezbateri susținute a fost privitoare la înființarea specializării „pedagogia educației timpurii“ și desființarea dublei specializări „pedagogia învățământului primar și preșcolar“. Se pare că rațiunea are câștig de cauză, datorită poziției documentate, fundamentată științific, exprimată de un grup de specialiști și practicieni în pedagogie care a prezentat argumente temeinice în favoarea menținerii specializării duble „pedagogia învățământului primar și preșcolar“.

Am putea enunța mai multe observații personale pe această temă, dar prezentăm doar câteva care sunt în concordanță cu teoria și practica pedagogică în domeniul formării cadrelor didactice pe plan mondial:

⇐ Dubla specializare „profesor pentru învățământul primar și preșcolar“ a reprezentat o schimbare reformatoare în învățământul românesc în primul deceniu al acestui secol; s-a trecut la „universitarizarea formării inițiale“ a cadrelor didactice necesare în grădinițe și școli primare; a fost o soluție fericită de trecere de la studii medii la studii superioare de absolvire și apoi de licență în domeniul formării cadrelor didactice pentru nivelurile primar și preșcolar;

⇐ Înființarea clasei pregătitoare în 2013 – trecerea acesteia la ciclul primar – a demonstrat cu prisosință impactul practic major al dublei specializări prin trecerea unui număr considerabil de educatoare în învățământul primar; un număr impresionant de „educatoare“ cu dublă licență (profesor pentru învățământul primar și preșcolar) sau cu dublă specializare (învățător-educatoare) au preluat clasa pregătitoare;

⇐ În majoritatea covârșitoare a sistemelor de învățământ din Europa și din lume la ora actuală este agreată ideea formării inițiale a cadrelor didactice cel puțin pe două specializări, din varii motive; ne întrebăm, pe bună dreptate: care sunt rațiunile pedagogice, pragmatice pentru care „experții“ consultați de Minister au oferit această formulă?

Școlile normale – prima afirmare viguroasă și coerentă a pedagogiei în învățământul românesc

Înființarea Școlilor Naționale (1831) și a institutelor (școlilor) primare naționale din capitalele de județ (1838); contextul general și regional

Școlile normale au reprezentat, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, instituții de mare prestigiu în formarea și perfecționarea cadrelor di­dactice. Regulamentul Organic din 1831, apoi Regulamentele Școalelor Publice din Muntenia și Moldova, din anii 1832 și respectiv 1835, au decis înființarea în toate capitalele de județ a școlilor naționale. La începutul deceniului 4 al secolului al XIX-lea, în anul 1832, în Muntenia se înființează „Școlile naționale“ în capita­lele reședință de județ, care, în timp, devin, prin funcționalitatea lor, adevărate școli normale în înțelesul de mai târziu. În Transilvania însă, la începutul secolului XIX, chiar în primele decenii, se înființează „preparandiile“, care erau de fapt școli pentru pregătirea învățătorilor. „Preparandia de la Arad“, înființată în 1812, după modelul celei de la Strasbourg din 2008, este un exemplu grăitor în acest sens. În preparandiile românești din Ba­­nat și Transilvania (școlile pentru pregătirea învățătorilor – DEX-ul limbii române) „se remarcă în această perioadă acțiuni statornice de racordare a acțiunii educa­tive românești la pedagogia europeană a epocii…“; „spirite receptive … au introdus noi procedee metodice în activitatea educativă și s-au străduit să modernizeze procesul de învățământ. Sub aspect pedagogic se poate vorbi despre un sincronism metodico-didactic al preparandiilor ro­mânești cu instituțiile similare din Austria, Germania și Franța“ (Stanciu Stoian și Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 310).

Necesitatea înființării școlilor în limba română devenise acută încă din primele decenii ale secolului XIX. Proclamația lui Tudor de la Padeș, din ianuarie 1821, stabilea foarte limpede, printre altele, faptul că „mănăstirile cele mari să fie obligate să facă școală“. „Cererile norodului românesc din Valahia“ – documentul proclamație al lui Tudor Vladimirescu – „hotăra, la «pontul 2» («punctul 2» – n.n.) că «mitropolia și câte trele episcopii și toate mănăstirile cele mari să fie obligate să ție școală … și să strângă copiii din neamul românesc, atât dintre cei evgheniști (de neam nobil – n.n.) și săraci și dintre cei proști ca să învețe cu cheltuiala mănăstirii» (An­ghel Manolache&Gheorghe Pârnuță, 1993, Istoria învățământului din România, Vol. II, EDP, pag. 11).

„În 1831, școala devine o instituție de stat și, ca atare, școlile din orașele reședin­ță de județ, … devin publice sau naționale, spre a le deosebi de cele particulare, trecute și ele sub supravegherea satelor (Monografia Municipiului Caracal, au­tori Dana Roxana Dincă, Vera Grigorescu, Sa­­bin Popovici, 2007 – monografie lan­sată cu ocazia împlinirii a 469 de ani de la atestarea documentară a orașului ­Caracal).

„La stăruința distinsului om al școlilor Petrache Poenaru, director al Eforiei Școlilor, și cu sprijinul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, cu începere din anul 1838 s-a trecut la organizarea învăță­mântului public sătesc. De acum școlile naționale din reședințele de județe au avut și funcția de școli normale, cu sarcina de a pregăti pe învățătorii de la sate prin cursuri organizate în timpul verii“ (­Gheorghe Pârnuță, Ion Popescu Argeșel, Mărgărit Niculescu, Școala Normală „Carol I“, Câmpulung-Muscel, 1992, pag. 6). După cum ne spun autorii acestei monografii a uneia dintre cele mai prestigioase școli normale din țară… „Din acest an (1838 – n.n.) toate actele oficiale ale școlii din orașul Câmpulung poartă titulatura de Școala Normală din Câmpulung“ (ibidem, pag. 6).

Conceptualizarea noțiunii de „școală normală“

În Muntenia și Moldova conceptul de „școală normală“ s-a dezvoltat încet, dar sigur, înainte cu aproximativ trei decenii de înființarea Școlii Normale din București la 1867 și a celorlalte instituții de același fel în deceniul 8 al secolului XIX.

Ideea potrivit căreia conceptul de „școală normală“ s-a construit înaintea înființării propriu-zise în mod oficial a acestor instituții cu această titulatură (Școala Normală; vorbim de anii 1867–1880) o regăsim și în lucrarea lui Constantin Tudor – Școala călărășeană din 2015, care afirmă că „Regulamentul organic impusese înființarea școlilor naționale în orașele reședință de județ (un fel de școli pedagogice care pregăteau personalul cunoscător al scrisului și cititului)“ (Constantin Tudor, op.cit, pag. 40). Același au­­tor afirmă că „Pregătirea cadrelor didactice urbane este instituționalizată în Țara Românească la 1838 prin apariția Școlii Normale de institutori și institutoare, între ai cărei cursanți figurau absolvenți ai școlii „Sf. Sava“. Înființarea școlilor primare rurale se produce concomitent cu inaugurarea, în 1838, din inițiativa Eforiei Școalelor, a institutelor (școlilor) primare naționale din capitalele de județ, unde institutorii se ocupau de formarea învățătorilor“ (ibidem, pag. 89).

„Învățătorii nu pot fi formați oriunde și oricând… E nevoie de „instituții speciale în care se studiază pedagogia și metodica“

Oameni de școală și politicieni, presa vremii, vedeau rezolvarea problemelor le­gate de educație prin înființarea școlilor normale. Atât înainte de Unirea din 1859, dar și în anii ce au urmat era subliniată ideea „necesității completării pregătirii învățătorilor prin cursuri sezoniere ținute la școlile primare normale…“ (Alexe Ma­­rin, revista Muzeul Național). În anul 1860, Ion Maiorescu insistă la București, în programul prezentat cu prilejul încheierii anului universitar, pentru înființarea școlilor normale care aveau ca scop să pregătească institutori bine calificați. (Stanciu Stoian&Gheorghe Pârnuță, Istoria învățământului românesc, vol. II, pag. 306). Constanța Dunca (susținătoare convinsă a pregătirii învățătoarelor prin școli normale – educatoarelor de mai târziu…) așa cum ne precizează cei doi au­tori citați mai sus, a elaborat chiar o te­matică a cursului de pedagogie ce trebuia predată la școlile normale pentru pregătirea învățătoarelor (pentru „școalele de copii mici“, adică educatoare pentru grădinițe). I.P. Eliade, profesor de pedagogie și fost director al Școlii normale a „Societății pentru învățătura poporului român“ considera și el că „învățătorii nu pot fi formați oriunde și oricând“ (ibidem, Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 306).

Și mai departe, același om de școală, I.P. Eliade, unul din marii ctitori ai primei școli normale din Muntenia, afirma că e nevoie de „instituții speciale în care se studiază pedagogia și metodica și se fac aplicații pentru a se deprinde cu predarea, cu clasa de elevi“ (ibidem, Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 306). Era un vis mai vechi, prezent în toate provinciile românești, și înainte, și după Mica Unire din 1859.

Preparandiile – instituții predecesoare ale școlilor normale

Preparandia de la Arad

Ideea înființării școlilor normale a venit din Franța la începutul secolului al XIX-lea, unde, printr-un decret din 1808, se prevedea înființarea de școli normale și se stabilea organizarea lor pe lângă institutele academice sau în cadrul lor. Prima școală normală a fost înființată în 1810 la Strasbourg, unde prefectul de Strasbourg l-a autorizat pe rectorul Academiei din acest centru să înființeze o școală normală în care să fie pregătiți 60 de tineri (Maurice Debesse-Gaston Mialaret, Traité des sciences pédagogiques, P.U.F., Paris, 1978; „Preparandia Română“, Wikipedia, Enciclopedia liberă).

Preparandia Română/Preparandia de la Arad, înființată în 1812, este rezultatul concret și magistral al acestor idei inovatoare privind dezvoltarea învățământului în limba română.

Prin urmare, în Transilvania, necesitatea înființării școlilor normale se află sub influența puternică a ideilor iluministe promovate din Apusul Europei. Sub presiunea acestor idei îmbrățișate puternic de Școala Ardeleană, în Transilvania s-au înființat încă de la începutul secolului al XIX-lea școlile preparandiale.

Preparandia Română de la Arad a fost prima școală pedagogică românească, destinată formării viitorilor învățători, înființată în anul 1812, după model european. Deschiderea cursurilor preparandiale a fost stabilită prin ordin la 20 octombrie 1812 de către Consiliul Locotenențial de la Buda: „Neamurile cari se țin de ritul gr. neunit, să fie sprijinite prin îndurarea părintească a împăratului și că toate institutele de cultură și de educație publică să se înmulțească“ și s-a stabilit data de începere a cursurilor la 3/15 noiembrie 1812. Inaugurarea școlii este consemnată de Dimitrie Țichindeal (primul director al acestei noi instituții pedagogice) în broșura „Arătare despre starea acestor noao introduse scholasticești instituturi ale nației românești, sârbești și grecești“, publicată la Buda în 1813: La 3 noiembrie 1812, cu mare solemnitate înaintea multor feațe noble și cinstite, Țichindeal relevă starea vrednică de jale a creșterei pruncilor din lipsa învățătorilor nespornici și … cea mai mare parte a norodului acestuia, în necinste, în întuneric și în mare mișelătate zace, mai mult din lipsa educației cei cuviincioase și bune, decât din alte oricare pricini. [8] Școala s-a deschis purtând numele „Școală regească preparandială gr. neunită a nației române“.

În primii ani, durata cursurilor a fost fixată la 15 luni, iar din anul 1815, durata a fost mărită la doi ani, până în anul 1876, când durata studiilor a fost mărită la trei ani. Începând cu 1894, cursurile se mă­­resc la patru ani. Din anul 1877 au fost acceptate și fete pentru a fi calificate ca învățătoare; până în anul 1904, când înscrierea fetelor a fost sistată prin ordin ministerial, au fost pregătite în jur de două sute de învățătoare.

În primul an au fost înscriși 67 de tineri din județele Arad, Timiș, Torontal și Caraș-Severin. Cursurile erau ținute de către patru profesori: Dimitrie Țichin­deal, care a fost și primul senior (director) al școlii, Iosif Iorgovici, profesor de aritmetică și geografie, Constantin Diaconovici Loga, profesor de gramatică și stilistică românească, și Ioan Mihuț, profesor de pedagogie și istorie. Pe lângă dascăli, aici au fost pregătiți și preoți, până în anul 1822, când a fost înființat Institutul Teologic din Arad.

Iată ce ne spune Onisifor Ghibu ­despre vocația pedagogică și pregătirea intelectuală a primilor dascăli/profesori care au predat la Preparandia din Arad: „La 1812 s-a înființat la Arad o preparandie românească (școală normală) care a avut, la început, norocul să numere printre profesorii săi pe câțiva dintre cei mai luminați și mai de inimă oameni de la începutul secolului XIX“ (Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria IAG, București, 1915, pag .123, citat de Anton Ilica în Istoricul Preparandiei din Arad, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, pag. 52).

Un elogiu remarcabil adus acestei importante instituții de cultură și educație românească este realizat de marele pedagog Vasile Popeangă, de altfel director al Școlii Normale din Arad o lungă perioadă de timp, în lucrarea Înființarea Preparandiei din Arad în context pedagogic-cultural european, Ziridava, XXV/1, Arad, 2010. Vasile Popeangă evidențiază caracterul pedagogic al institu­ției, nucleu pentru constituirea unei pe­dagogii naționale (ibidem, pag. 53).

Școlile preparandale în Muntenia

În Muntenia și Moldova, ideea înființării școlilor normale cu misiunea clară de a pregăti învățători în instituții specializate se conturase puternic cu câteva decenii înainte de aprobarea Legii Ins­trucțiunii Publice a lui Cuza. Pregătirea învățătorilor a devenit din ce în ce mai urgentă după înființarea, începând cu anul 1838, a școlilor sătești/rurale, în urma de­­ciziei domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Această pregătire a învățătorilor se făcea în școlile normale (naționale/de ju­­deț) și în școlile preparandiale/de plasă/raioanele de mai târziu).

Într-o lucrare remarcabilă, de mare anvergură, scrisă de Gheorghe Dumitrașcu, cu titlul Istoria învățământului din Vâlcea în anii României moderne (1821-1918) găsim informații relevante privind preocupările pentru pregătirea învățătorilor în această zonă a țării, dar și în Muntenia, în general. La paginile 56-57 din această lucrare monumentală, publicată la Editura „Fântâna lui Manole“ în 2018, se menționează faptul că „încă din acel an (1838) „Pregătirea învățătorilor urma să se facă și în școlile «preparandie», câte una din fiecare plasă (raion – n.n.), de obicei cea mai bună din ele. O asemenea școală a funcționat în județ (Vâlcea – n.n.), la Benești, o școală cu tradiție, întemeiată înainte de 1838… Ea a funcționat ca școală preparandă datorită faptului că avea un învățător bine pregătit despre care se știa în întreaga plasă…“. Mărturii despre o altă școală preparandă aflăm de la învățătorul din Bărbătești care, într-o jalbă înaintată Eforiei, la 18 mai 1838, precizează că e „învățător la școala preparantă“ din comuna sa. El menționează că „la Comuna Bărbătești s-au alipit și alte trei sate din împrejurimi“, în scopul de a fi pregătiți învățători pentru deschiderea de școli. Învățătorul din Bărbătești ținuse o școală particulară în acest sat, în 1837, iar din 1838 școala sa devenise publică, dar nu avea funcția de „preparandă“. O altă școală preparandă a funcționat la Păușești. Aflăm aceasta ­dintr-o cerere a subrevizorului școlilor comunale din plasa Râmnicului, în care arătă, în iulie 1839, că fiind cu locuința în Govora, nu poate să se mute în Păușești unde „s-a așezat școala preparantă“. (Gheorghe Dumitrașcu , op.cit., pag. 57).

Școlile preparandale în Moldova

Din DEX-ul limbii române am ales o definiție pentru preparandă: preparan­dálă, preparandále, adj. f. (înv. și reg.; în sintagma) școala preparandală = școală normală, liceu pedagogic.

Școala Preparandală din Iași

În Moldova, „la 15 decembrie 1855 lua ființă prima școală de pregătire a învățătorilor din cele două țări românești aflate încă sub suzeranitate turcească, moment istoric al organizării învățământului normal și primar pe baze științifice. Din acest moment, Iașul și Moldova vor îndeplini un rol esențial în pregătirea unitară a în­­vățătorilor din țara noastră, școala preparandală de la Iași constituind ulterior model de organizare pentru celelalte școli pedagogice din Moldova și Țara Românească“ (Istoricul Școlii Normale „Vasile Lupu“ Iași).

Anton Velini (1812–1873) a fost primul director al Școlii Preparandale din Iași. În 1832, Anton Velini este trimis la Botoșani de către Epitropia Învățătorilor din Iași pentru a organiza Școala Ținutală, școală publică a cărei organizare fusese definită de Regulamentul Organic și care trebuia să funcționeze pe lângă o biserică. În 1834, acesta beneficiază, alături de alți tineri moldoveni precum Theodor Stamaty, Anastasie Fătu, Constantin Zefirescu, Alexandru Costinescu și Leon Filipescu, de o bursă care îi permite să studieze la Viena. După întoarcerea în Moldova este numit profesor la Seminarul de la Socola și la Academia Mihăileană din Iași. Începând cu anul 1855 și până în 1863 este director al Școlii Preparandale, instituție destinată formării învățătorilor necesari pentru funcționarea școlilor publice din Moldova.

Înființarea acestei școli fusese stabilită în „Proiectul pentru înființarea Institutului preparandal“ din martie 1854, proiect aprobat printr-un hrisov al domnitorului Grigore Alexandru Ghica în 1855. Timp de 35 de ani, această școală, care mai târziu va fi numită Școala Normală „Vasile Lupu“, a funcționat pe lângă o școală primară în încăperile mănăstirii Trei Ierarhi din Iași. Anton Velini a publicat primul manual de metodică și pedagogie: Manual de metodică și pedagogie pentru profesorii școalelor primare, 1860.

Prima denumire a școlii a fost aceea de Școală Preparandală. Aflată în pericol de desființare în 1863 deoarece rolul său nu era înțeles nici de public, nici de autorități, conducerea școlii a fost preluată de Titu Maiorescu, director al Gimnaziului Central (Liceul Național) și rector al Universității, care a intuit importanța formării învățătorilor pentru dezvoltarea învățământului, mai ales rural. Titu Maiorescu a utilizat pentru prima dată denumirea de Școală Normală în sensul de școală pregătitoare pentru învățători. El a propus numele școlii, iar mai târziu domnitorul Alexandru Ioan Cuza a admis ca școala să fie numită Institutul lui Vasile Lupu. Ulterior, numele de Institutul Normal Vasile Lupu s-a păstrat până în 1890, când s-a statornicit cel de Școala Normală „Vasile Lupu“. Denumirea de Școala Normală „Vasile Lupu“ a fost înlocuită din 1948 cu cea de Liceul Pedagogic „V. Lupu“, și ca rezultat al eforturilor neîntrerupte ale învățătorilor din prima jumătate a se­­colului al XX-lea pentru ridicarea școlilor normale la nivelul de cultură al liceelor și pentru accederea la cultura universitară. În anul 1993 s-a revenit la numele inițial de Școala Normală „Vasile Lupu“, în semn de recunoaștere față de contribuția pe care a avut-o instituția la dezvoltarea în­vățământului pedagogic și primar din țara noastră (ibidem).

Documentele vremii ne spun că însuși Ion Creangă a fost elev la „Institutul Pedagogic sau Școala Preparandală pentru pri­copsirea feciorilor cu învățătura dăscă­lească… La acest institut, deschis de tânărul Titu Maiorescu, își încerca puterile la învățătură și diaconul Creangă, absolvent din 1858 al cursului inferior (clasele I–IV), de la Seminaria Socolei, clasa I, socotindu-i-se cea de la Fălticeni. Vreme de doi ani, Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești, preparând extern… avea să bată lungimea străzii și să treacă prin poarta de sub turn…“.

Aflăm de asemenea informații interesante despre disciplinele de studiu și ­despre orarul Școlii Preparandale. „Acolo, dis-de-dimineață, preparanzii, vreo 18 la număr, învățau pedagogie în zilele de post și gramatica română, cu metodica ei, în cele de frupt, profesor fiind Titu Maiorescu. Joia după amiază, de la două la trei, dădeau compunere pentru deprinderea ortografiei și a «reflecțiunii libere», scriau după «dictando» și recitau fabule în vederea «citirii logice și estetice». Pe lângă acestea, lunea, miercurea și vinerea se adăuga și muzica vocală“.

Este interesantă și mențiunea potrivit căreia Ion Creangă a fost premiant în anul I și absolvent al celui de-al doilea cu nota „eminente“.

Școlile preparandale din Botoșani, Bacău, Tecuci, Ismail și Piatra-Neamț

În anul 1860 se înființează în ­Moldova, printr-o lege votată de Adunarea Deputaților, 4 școli preparandale pentru pregătirea învățătorilor. Acestea vor funcționa în orașele Botoșani, Bacău, Tecuci și Ismail. Durata cursurilor în anul înființării era de numai trei luni, elevii fiind re­­crutați din rândul dascălilor bisericilor din județul unde era școala și din cele în­vecinate. Cât privește plata profesorilor școlilor amintite, aceasta se făcea din „fondul cutiilor sătești, cu câte 30 lei lunar“.

Programul primului an de studiu era acela de clasa I-a primară, plus practica pedagogică. Absolventul acestui curs avea dreptul să deschidă o școală primară, dar numai cu clasa I-a. Deviza acestora era intitulată „ofensiva pentru luminarea poporului“ – preluată cu mare succes în timpul ministeriatului Instrucțiunii Publice sub conducerea lui Spiru Haret, la început de veac XX – n.n.

Din anul 1861, școlile preparandale trebuiau să predea materia clasei a II-a primară, iar în ceilalți, ani materiile claselor a III-a și a IV-a. Așadar, în fiecare an câte o clasă primară. Începutul anului școlar era data de 1 octombrie, având spațiul de desfășurare în localul școlilor primare de băieți, cursurile fiind ținute „în timpul liber acestor școli“.

Școala preparandală din Ismail, sub direcția institutorului I. Zuan, a funcționat numai o lună în localitatea amintită din Basarabia (localitate trecută în Principatul Moldova cu ocazia încheierii războiului Crimeii prin Pacea de la Paris, din februarie-martie 1856, când prin tratatul de pace se stabilea retrocedarea Moldovei de către Rusia Țaristă a județelor Bolgrad, Cahul și Ismail din sudul Basarabiei – n.n.). În noiembrie 1860, din cauza lipsei de elevi, a fost mutată la Piatra-Neamț. Aceasta a devenit cea dintâi Școală Normală din Județul Neamț.

Profesorul Gheorghe Radu face mențiunea potrivit căreia cea mai veche școală primară rurală din Județul Neamț este cea din Broșteni (azi în Suceava), înființată pe la 1840, după care, în anii primei Uniri, la 1859, s-au înființat și școlile din Borca și Farcașa. Din 1864, situația școlilor era următoarea: Neamțul avea cele mai multe școli primare din Moldova – 15. Urma apoi Suceava (Baia) – 10, Iași și Fălticeni – 8, Roman – 7, Bacău – 5, Botoșani și Dorohoi – 4, Vaslui și Covurlui – 2 și Tutova – 1.

Peste aproximativ trei sferturi de veac, în anul 1940, în fostul județ Neamț figurau 39 de școli primare urbane, cu 146 de învățători urbani și 206 școli primare rurale cu 560 de învățători rurali, deci un total de 245 de școli cu 706 învățători.

Un deceniu de glorie al școlilor normale: 1867–1877

Un moment extrem de important în înființarea și dezvoltarea școlilor normale pe teritoriul României Unite la 1859 l-a reprezentat Legea Instrucțiunii Publice a lui Cuza.

Între 1867 și 1877 se înființează un număr mare de școli normale în Principatele Unite. Un tablou sintetic al acestui parcurs este prezentat în cele ce urmează. Evenimentele se precipită și „peste prevederile Legii din 1864 ia ființă în 1867 prima școală normală de învățători din București, mutată mai târziu la Câmpulung-Muscel“ (Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 306). Este vorba de fapt despre Școala Normală „Carol I“ , ale cărei cursuri au „început la 22 noiembrie 1867“ (Școala Normală „Carol I“, Monografie, Câmpulung, 1992, pag. 8). „Prin decretul cu nr. 1570 semnat la 20 octombrie 1867, domnitorul Carol a numit o comisie formată din: Carol Davila, Constantin Eșarcu, V.A. Urechia, Gr. Ștefănescu și Augustin Treboniu Laurian. Această comisie, sub conducerea lui D. Gusti, a pregătit lucrările necesare pentru începerea ­cursurilor care a avut loc la 22 noiembrie 1867“ (ibidem, pag. 8).

Cronologic, lucrurile se petrec astfel:

• ⇐ 1867 – se înființează la București, din ordinul lui Carol I, Școala Normală din Câmpulung-Muscel; este prima școală normală de învățători, mutată peste 30 de ani la Câmpulung-Muscel. Va dăinui peste timp sub denumirea de Școala Normală „Carol I“ de la Câmpulung Muscel.
• ⇐ În 1870, în București, se înființează încă o școală normală, organizată de „Societatea pentru învățătura poporului român“ (este vorba de Azilul Elena Doamna, devenită mai târziu Școala Normală Elena Cuza, apoi Liceul Pedagogic Elena Cuza, actualmente Colegiul Național Elena Cuza); în cadrul Azilului Elena Doamna s-au pregătit învățătoare încă din anul 1870. „Cadrele didactice pentru școlile primare de fete s-au pregătit și în cele trei școli centrale de fete“; (Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță op.cit., pag. 307).
• ⇐ În același an se înființează încă două școli normale ale Societății pentru Învățătura Poporului Român: una la Focșani, una la Bârlad.
• ⇐ Tot în 1870 se înființează la Craiova încă o școală normală a Consiliului Județean Dolj.
• ⇐ În 1871 ia ființă la Ploiești o școală normală a „Societății pentru învățătura poporului român“ din această zonă.
• ⇐ În același an se înființează la Caracal o școală normală a Consiliului Județean Romanați.
• ⇐ În 1872 se organizează la Târgu Jiu o școală normală.
• ⇐ În 1874 se organizează școala normală de la Turnu-Măgurele.
• ⇐ În 1877 au fost inaugurate încă două școli normale, una la Galați și alta la Turnu-Severin.

Având în vedere necesitatea aniversării unui număr impresionant de ani de la înființarea acestor instituții prestigioase, ne așteptăm ca în acești ani, în perioada pe care o parcurgem acum, să se desfășoare o serie de evenimente/festivități care să marcheze împlinirea a 150 de ani de existență/peste 150 de ani a acestor lăcașuri de educație și de cultură națio­nală, cu funcții importante în pregătirea învățătorilor, educatoarelor, institutorilor și profesorilor.

Procesul de înființare a școlilor normale a continuat în deceniile următoare, nu în același ritm însă. Așa cum se afirmă în lucrarea sus menționată, „Cele mai însemnate realizări în domeniul pregătirii învățătorilor sunt școlile normale“ (Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 404). În 1916, la nivelul Principatelor Unite erau 19 școli normale. Între 1894 și 1900 școlile normale au dat 3.404 absolvenți (Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță, op.cit., idem, pag. 404).

Mai trebuie menționat faptul că erau diferențe semnificative între școlile normale de învățători și școlile normale de institutori. Durata studiilor era aceeași, 5 ani; Legea învățământului primar și normal din 1896 ridică numărul anilor de studii de la 5 la 6 pentru școlile normale. În plus, se prevedea înființarea pe lângă fiecare școală normală a unei școli de aplicație.

În 1901 se creează o școală normală unică, adică dispar diferențele dintre pregătirea învățătorilor și a institutorilor; deja își fac simțite prezența unele idei avansate ale lui Spiru Haret, căci „având în vedere rolul lor social și mai ales patriotic … s-a introdus o nouă disciplină: Da­­toriile învățătorului“.

„Poate să știe cineva multă carte, dar să nu știe carte de aceea care-l pune în poziție să învețe pe altul!“

Necesitatea înființării școlilor normale ca soluție salvatoare, am putea spune, pentru dezvoltarea învățământului românesc era resimțită de tot mai mulți oameni politici și de personalități marcante ale celei de-a doua jumătăți a secolului XIX. În Parlamentul României se purtau dezbateri aprinse privind ne­cesitatea înființării de școli normale, care să aibă impact asupra creșterii nivelului de educație și cultură al maselor. Astfel, în ianuarie 1877, ministrul de la acea vreme al instrucțiunii publice susținea cu argumente pedagogice înființarea de noi școli normale, în cazul de față cu privire la Școala Normală de la Turnu Severin care, de altfel, s-a și înființat în acel an. Vom da în continuare un pasaj din intervenția în Parlament a ministrului Gheorghe Chițu cu privire la această problemă.

Redăm un fragment din intervenția în Parlament a ministrului Cultelor și ins­trucției publice: „D-lor, dați-mi voie să dau puține explicații asupra acestui articol. Una din cauzele principale pentru care nu putem avea mult și bun învățământ public, mai cu seamă rural, ba chiar și urban, este că nu avem învățători instruiți, formați înadins pentru această misiune. Nu este destul, D-lor, a ști cineva multă carte ca să poată fi totodată și bun profesor. Poate să știe cineva multă carte, dar să nu știe carte de aceea care-l pune în poziție să învețe pe altul. Aceasta e o știință de carte deosebită, e o specialitate care trebuie să se învețe anume pentru a deveni învățător sau profesor. Dacă avem câteva școli primare mai bune, acestea sunt acelea unde funcționează un învățător care a trecut o școală normală. Acesta e un fapt pozitiv, un rezultat netăgăduit, recunoscut de toți câți se ocupă cu progresul învățământului din țară.

Vorbesc, D-lor, despre una din cauzele care fac să nu putem avea învățământ rural destul de bun. Într-adevăr, aceasta era una din cauzele principale, lăsând pe celelalte la o parte. Mai era încă o cauză: lipsa localelor; însă D-voastră ați legiferat în privința aceasta, ați hotărât că trebuie să se facă asemenea localuri de școli (MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI/ Ședința din 16 Ianuarie/1877; ADUNAREA DEPUTAȚILOR/SESIUNEA ORDINARĂ, D.G. Chițu, ministru Cultelor și instrucțiunii publice).“

În aceeași perioadă frământată (să nu uităm de faptul că vorbim despre perioada pregătirii și desfășurării Războiului de Independență din 1877), s-au luat măsuri care vizau creșterea prestigiului și a im­­portanței școlilor normale în formarea cadrelor didactice. La propunerea profesorilor școlii normale, în 1876, Ministerul Instrucțiunii Publice aprobă schimbarea sistemului de recrutare a elevilor care urmau să devină învățători. Până în acel an, recrutarea elevilor se făcea la nivelul județelor. „Alegerea candidaților se făcea de către o comisie formată din prefectul județului, ca președinte, institutorul superior al celei mai vechi școli publice din orașul de reședință, un delegat al Consiliului Permanent Județean și medicul orașului… Candidatul ales trebuia să aducă și o declarație din partea părintelui său prin care se angaja că fiul va frecventa cursurile școlii până la absolvire, iar după absolvire va servi cel puțin șase ani ca învățător acolo unde va fi repartizat. În caz de ne­­respectare a acestor angajamente, părintele se obliga să restituie suma cheltuită cu întreținerea lui în școală“ (Gheorghe Pârnuță, Ion Popescu Argeșel și Mărgărit Niculescu în Monografia Școlii Normale de la Câmpulung, intitulată Școala Normală CAROL I/1867-1992, publicată în 1992 la Câmpulung-Muscel, pag. 10).

Condițiile pe care trebuia să le îndeplinească un candidat spre a urma cursurile școlii normale erau următoarele (ibidem, pag. 10):

• să fie fiu de țăran, „născut și crescut“ în comună rurală;
• să nu fie mai mic de 16 ani, dar nici mai mare de 18 ani;
• să fie absolvent a patru clase primare „cu nota eminentă“;
• să aibă o sănătate deplină.

La începuturi, „o parte din primii elevi ai școlii au fost aleși de pe la cazărmi, câte trei ostași de fiecare județ. Ei erau selectați dintre caporalii și soldații care terminaseră armata cu o bună purtare și ceva cunoștințe“. Comisia de selecție era compusă din Dr. Davila și profesorul I.C. ­Massim (ibidem, pag. 10).

În aceeași perioadă a fost aprobată o nouă „metodologie“ (am zice noi astăzi!) de admitere la Școala normală. Și anume:

• ⇐ Alegerea elevilor să se facă în urma unui examen dat în fața unei comisii formate din profesorii școlii normale și delegați ai Ministerului Instrucțiunii.
• ⇐ Admiterea în școală să se facă pe baza notelor obținute în urma probelor scrise la limba română și matematică și un examen oral la limba română, matematică, istoria și geografia țării și religie (ibidem, pag. 10).

Peste aproximativ două decenii, un alt mare pedagog român, colaborator foarte apropiat al lui Spiru Haret, este vorba despre Constantin Dimitrescu-Iași, ac­centua cu și mai multă forță rolul școlilor normale în dezvoltarea învățământului românesc. Așa cum afirmă acesta, școlile normale de învățători și profesori de pedagogie au avut un rol important în dezvoltarea gândirii pedagogice românești, căci „…de aici a pornit și a crescut mișcarea pedagogică; școlile normale au reprezentat prima afirmare a pedagogiei în învățământul nostru. Prin tot ce au avut mai bun în activitatea lor, aceste in­­stituții au creat adevărate tradiții în pregătirea învățătorilor“ (Stanciu Stoian&  Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 307).

Școala Normală Superioară și Seminariile pedagogice – instituții pentru pregătirea profesorilor de gimnaziu și de liceu

În ceea ce privește pregătirea profesorilor pentru învățământul mediu (de gimnaziu, de liceu și școli profesionale), pretențiile sporesc. Se cere profesorilor, prin Legea din 1879, „licență universitară sau doctorat obținut în țară sau în străinătate“.

În 1880 se înființează „Școala Normală Superioară“ care urma să asigure ab­­solvenților, pe lângă „pregătirea științifică superioară“, o „pregătire superioară pe­dagogică“.

Legea învățământului secundar și su­­perior din 1898 desființează, din cauza numărului mic de studenți, Școlile Normale Superioare. În același timp, se înființează seminariile pedagogice de la București și Iași, în 1899–1900. Aceste Se­­minarii pedagogice sunt anexate Universităților. „Rezultatul scontat și foarte adesea obținut a fost calitatea superioară a profesorilor astfel formați“ (Stanciu Stoian&Gh. Pârnuță, op.cit., pag. 405).

„Profilul pedagogic“ în școlile normale astăzi

O analiză fie ea și fugitivă a situației școlilor normale și a claselor cu profil „pedagogic“ la ora actuală ne permite să tragem câteva concluzii. Astfel:

• ⇐ La nivel național, clasele cu profil pedagogic (învățător-educatoare) se integrează în colegii și licee alături de alte profile.
• ⇐ Doar câteva licee au numai clase de „pedagogic“ (învățător-educatoare).
• ⇐ Clasele de „pedagogic“ sunt integrate de cele mai multe ori în licee și co­­legii cu tradiție, cu vechime, ce reprezintă „simboluri“ ale învățământului românesc: Elena Cuza – București, Andrei Șa­guna – Sibiu, Inochentie Micu Clain – Alba, Carol I – Alba, Iosif Vulcan – Oradea, Spiru Haret – Buzău, Gheorghe Lazăr – Cluj, Ștefan Velovan – Craiova, Costache Negri – Galați, Vasile Lupu – Iași, Ștefan Odobleja – Mehedinți, Gheorghe Asachi – Neamț etc.
• ⇐ Din punct de vedere al vechimii instituțiilor care integrează profilul „pe­dagogic“(anul înființării), o situație aproximativă se prezintă în felul următor: 2 asemenea instituții sunt înființate înainte de 1800 (este vorba despre Colegiul An­­drei Șaguna din Sibiu – 1786 și Colegiul Inochentie Micu Clain din Alba Iulia – 1799); 5 au luat ființă între 1800 și 1859; 12 s-au înființat între 1859 și 1918; 4 între 1918–1945; 6 între 1945 și 1989; 8 s-au înființat după 1990. Azi, procesul de înființare a Școlilor normale continuă. La Buftea, județul Ilfov, spre exemplu, s-a înființat recent profilul pedagogic pe lângă Liceul/Colegiul Barbu Știrbei din localitate.
• ⇐ Din datele furnizate de Ministerul Educației pentru anul școlar 2021/2022, la nivelul țării sunt 309 clase cu profil pedagogic (învățător-educatoare), care însumează 8.159 de elevi în toți cei patru ani de studiu.

Școlile normale sunt precum costumul popular: toată lumea îl apreciază,
dar nimeni nu-l mai poartă!

Costumul popular reprezintă în conștiința poporului român o valoare inestimabilă. În opinia noastră, această afirmație este aproape unanim acceptată. Întrebarea este: câți concetățeni de-ai noștri mai poartă costumul popular cu aceeași convingere ca în urmă cu secole sau chiar cu decenii, cu mândrie și cu sentimentul apartenenței la neamul românesc?

Credem că școlile normale se află în aceeași situație. Toată lumea le apreciază, dar mulți consideră că vremea lor a trecut, nu mai sunt oportune pentru vremurile actuale. Școlile normale au dăinuit peste timp. Au rămas aceleași instituții prestigioase de formare a cadrelor didactice, destinate îndeosebi învățământului primar și preșcolar. Aderența întotdeauna crescută a preadolescenților și adolescenților, a familiilor acestora la valorile promovate de școlile normale se explică în mare măsură și prin faptul că se adresează unor ființe în devenire, care își caută idealul, încearcă să-și construiască viitorul. Este vârsta marilor căutări.

Dar vremurile se schimbă repede în România. Vom vedea cum evoluează lu­­crurile. În paralel cu noile structuri care pregătesc profesori pentru învățământul primar și preșcolar prin studii superioare, azi coexistă școlile normale/clasele de „pedagogic“ ai căror absolvenți sunt în­vățători și educatoare cu studii medii. Se preconizează pe viitor o specializare „de nișă“ – pedagogia educației timpurii.

Este evident pentru oricine faptul că învățătorii și educatoarele trebuie să aibă studii superioare. Realitatea ne demonstrează faptul că majoritatea covârșitoare a absolvenților de liceu pedagogic cu această specializare își continuă studiile în facultăți, obțin licențe, mastere, chiar doctorate. La nivel empiric constatăm faptul că dorința de evoluție în carieră a acestei categorii de cadre didactice este considerabilă. Statisticile ne demonstrează cu prisosință această realitate. Important este însă ca absolvenții de „pedagogic“ să aspire spre facultăți de profil în științele educației, să rămână în domeniu. Deocamdată, opțiunile absolvenților sunt destul de împărțite: drept, filosofie, limbi străine, economie etc.

Opinia publică, presa de specialitate, partenerii educaționali au exprimat diverse opinii, pro sau contra, privind desființarea sau menținerea școlilor normale cu funcția de pregătire a învățătorilor și educatoarelor. S-au exprimat personalități ale învățământului românesc, mari ­pedagogi, reprezentanți ai unor instituții.

Este evident faptul că este/era nevoie de o schimbare. „Universitarizarea“ formării pentru profesia didactică este/era obligatorie și în România. Dar nu prin demolare, ci prin construcție! De altfel, „universitarizarea“ s-a realizat în urmă cu peste două decenii. Realitatea este evidentă. Înființarea colegiilor Universitare de Institutori, apoi înființarea Departamentelor pentru Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar demonstrează cu prisosință afirmația noastră. S-a realizat astfel o continuitate în formarea inițială a cadrelor didactice pentru învățământul preșcolar și primar pe axa studii medii, studii superioare de scurtă durată cu finalizare prin examen de absolvire și, în final, studii de licență.

Marin MANOLESCU – prof. univ. dr., Universitatea din București

Articol integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 40