Comuna T. este o localitate din judeţul Prahova, aşezată undeva în zona subcarpatică. Odinioară, localitatea avea în jur de 2.000 de locuitori şi două şcoli gimnaziale. Acum, populaţia a scăzut sub 1.000 de locuitori, dar, cu totul dramatic, populaţia şcolară este cu mult sub 100 de elevi. De altfel, şcoala funcţionează prin „aprobări”, derogări adică de la Legea Educaţiei.
Pentru cel care vine pentru prima oară în aceste locuri, ceea ce surprinde este frumuseţea locurilor. De altfel, undeva la primăria comunei, cineva a avut ideea să realizeze un montaj de fotografii care să fixeze imagini ale unei naturi specifice, ale unor locuri pline de viaţă odinioară.
E aproape sigur că asemenea localităţi mai există şi în alte regiuni ale ţării. Şi probabil şi acolo se pune problema viabilităţii unor unităţi şcolare. Şi acolo, an de an, există cumva teama că ceva se va întâmpla şi într-un bună zi porţile şcolii vor fi închise. Ca ale unui magazin care a dat faliment.
Falimentul nu are drept cauză în primul rând şcoala, ci mai degrabă comunitatea şi pe cei care au condus această comunitate decenii la rând. Şi, poate, într-un sens mai larg, vinovăţia aparţine istoriei, cu fenomenele de după război, colectivizarea în primul rând şi apoi industrializarea masivă din anii comunismului, ale cărei efecte, bune şi rele, se vădesc azi mai mult decât oricând.
Rândurile de faţă mi-au fost sugerate de faptul că, anul acesta, comuna a organizat un eveniment aflat la a treia sau a patra ediţie: „Sărbătoarea strugurilor”, asociat cu  „Întâlnirea cu fiii satului”. Evenimente care au stârnit/stârnesc o oarecare emoţie în rândul oamenilor. Fireşte, în organizarea evenimentului  a fost atrasă şi şcoala, cu echipa ei de dansuri, pregătită de un instructor profesionist. Este şi această echipă parte dintr-o încercare de a „fixa” ceva, de a da substanţă unei realităţi care pare a cunoaşte un proces de lentă evanescenţă. Din această serie de evenimente face parte şi încercarea de a „localiza” câteva familii cu copii, cărora li s-a dat locuinţă într-o fostă şcoală primară reabilitată şi, fireşte, necesarele ajutoare sociale. Cei patru-cinci copii ai acestor familii monoparentale nu au putut şi nici nu vor putea rezolva problema. Între timp, după ani de ezitări, cu bani europeni, localitatea a introdus apa curentă, iar solicitări de racordare există în continuare. Chiar în zilele în care se pregătea sărbătoarea, primarul localităţii se grăbea să întocmească anume documente pentru a extinde reţeaua…
Şcoala are toţi profesorii calificaţi. La română şi matematică, profesorii sunt localnici. Nu există abandon şcolar, iar rezultatele la Evaluarea Naţională nu ridică probleme, fiind medii sau chiar peste medii. La gimnaziu, clasele a V-a şi a VII-a învaţă în program simultan.
Dar toate aceste realităţi  ce vorbesc de-o anume responsabilitate pentru şcoală şi comunitate nu par a genera soluţii trainice de viitor. Chiar faptul că evenimentul care se vrea a fi anual se cheamă „Sărbătoarea strugurilor” e cumva paradoxal. Numele ca atare aminteşte de-o realitate aproape dispărută. Cu mai multe decenii în urmă, oamenii din această comunitate „conservau” după metode tradiţionale, în silozuri mai mari sau mai mici, tone de struguri care erau apoi vânduţi, primăvara, aproape în toată ţară, unii dintre proprietari ajungând cu ei până la capătul din nord al ţării, la Oradea de exemplu. Era vorba de un  adevărat fenomen, care însă azi a dispărut sau e pe cale de dispariţie, proces de dispariţie început după colectivizare. Prelungirea „mitului”, prin numele sărbătorii, nu pare a mai avea vreun sens câtă vreme nici măcar la acest eveniment localnicii nu sunt capabili să aducă propriii struguri şi propriul vin/must  pentru a fi eventual comercializat oaspeţilor, fiilor satului.
Sunt şi alte paradoxuri însă. Cine se uită la proiectele primăriei realizează că viitorul e unul modest şi că localitatea s-ar putea, probabil, imagina în viitor sub forma unei loc al pensionarilor, cu câteva ciudate şi elegante vile realizate de cei care lucrează peste mări şi ţări. Schimbarea lumii a însemnat la sfârşitul secolului trecut instituirea navetei ca mod de viaţă, şi apoi cumpărarea, pentru copii, de apartamente la oraş, la bloc, pentru ca acum cei mai tineri să plece dincolo de graniţă, şi ca un semn al legăturii lor (tot mai slabe!)  cu un pământ al neamului, să ridice vile care stau mai tot timpul goale.
Şcoala este mai mult decât încăpătoare pentru puţinii elevi. Întreţinerea ei nu ridică probleme încă, existând fonduri suficiente. Internetul le este la îndemână, deşi telefoanele mobile şi smarphone-urile nu sunt chiar un lucru obişnuit. Aşa puţini cum sunt, şi aceşti copii vor pleca îndată după absolvire spre alte meleaguri. Posibilitatea de a avea un  liceu/clase şi cu profil agricol (în dorinţa de reabilitare a cultivării viţei-de-vie!) nu intră în discuţie, fiindcă distanţa faţă de primul liceu teoretic cu tradiţie nu este decât de 17 kilometri. Pe de altă parte, clase cu un asemenea profil s-ar părea că exista într-o comună apropiată, dar comunicarea cu aceasta este foarte dificilă. E vorba doar de circa 5 kilometri distanţă, dar drumul este impracticabil, iar pentru a ajunge acolo pe drumul accesibil înseamnă un parcurs de 10-15 kilometri.
De altfel, „cultul” pentru munci agricole dificile  pare să se fi disipat cu totul, iar conducerea comunei nu are soluţii. Dacă vrei să rezolvi o problemă de muncă agricolă e o adevărată odisee să convingi/să alegi pe cineva pentru a te ajuta. Aici, ca şi în alte locuri din România de azi, munca nu pare a mai avea valoarea de odinioară. A trăi din ajutoare sociale sau din expediente convenabile e  un adevărat „sport naţional”. Iar oamenii cu adevărat harnici şi responsabili s-au împuţinat sau au plecat în afară. Comuna T. nu face excepţie.
Dar nici măcar serviciile minimale nu s-au creat de-a lungul ultimelor decenii: în fond, oamenii au nevoie de electricieni, frizeri, eventual croitori, tractorişti (există, se pare, două tractoare!). Dar pentru asta era nevoie de oameni „vizionari”, de lideri autentici, chiar din anii ’90. Lideri de care comuna n-a prea avut parte. De pildă, unul dintre primii primari a împădurit cu conifere un „deal”, iar cel care a urmat, cu patru clase, fost morar, l-a defrişat. Un alt lider a promis de fiecare dată marea cu sarea şi n-a făcut nimic. Doar ultimul pare a avea voinţa de a lăsa ceva în urmă, dacă nu cumva e prea târziu pentru toţi cei de aici. Şi dacă nu cumva se va lăsa el însuşi prins în capacana „zilei de azi”. Să trăim azi, căci mâine cine ştie…
Şcoli şi comunităţi!… În toată România, asemenea cazuri prolife­rează pe fondul unor decenii de lipsă de proiecte, mediocritate politică şi de jaf naţional. Rezultatul: o ţară, comunităţi întregi lăsate la voia întâmplări. Şi senzaţia de neputinţă a unor noi întemeieri istorice, dincolo de experienţe individuale sau de grup menite a arăta totuşi că există căi, chiar dacă ele sunt dificile.
Majoritatea oamenilor din T. n-au conştiinţa zilei de mâine. Caracteristică a mentalului comun sau a românilor în general?!… Dar nimeni nu poate trăi decât în prezent, şi nu în viitor. Asta o ştiu cel mai bine liderii României din ultimii 30 de ani şi de aceea nu i-a interesat viitorul. Ce va fi în deceniile următoare, unde vor învăţa copiii (dacă vor mai fi copii, fiindcă în T., de exemplu, media naşterilor din ultimii 10 ani este de 2-3!) nu se ştie. În fond, o localitate poată să dispară organic, fără mari probleme şi fără multe drame.
Dar dincolo de aceste fenomene/cazuri care ne pot lăsa indiferenţi, există şi o altă întrebare ce iese vicleană dintr-un orizont al timpurilor care vin: dacă localităţi dispar lent şi fără putinţă de împotrivire, este posibil ca şi ţări să dispară astfel?!…
Nu îndrăznim să dăm un răspuns la o asemenea întrebare, fiindcă ne-a tulburat chiar formularea întrebării înseşi.
P.S. Monografia comunei sugerează ideea că pe aceste locuri ar fi trecut Mihai Viteazul în drum lui spre Ardeal.
 
Adrian COSTACHE