Foto:  https://www.cronicipebune.ro/scoala-in-aer-liber-o-idee-uitata/

Cum se mai schimbă lumea! Parcă ieri lăudam „soluțiile moderne” reprezentate de „școlile modulare”, care permiteau educație la standarde înalte prin diverse locuri altfel vitregite și care rezolvau dintr-odată și nevoia de spații, și de toalete, și mai ales de „dotări” ca pentru o „școală (sau o grădiniță) de secol 21”. Erau și sunt containerele folosite pentru amenajarea în ele a unor clase de școli. Câte cineva care se-ndoia că așa ceva ar fi nimerit ca loc de lucrat în siguranță cu copii, ba care sugera și că amenajările acestea ar însemna concretizări ale cine știe căror aranjamente personale, era ferm acoperit de contraziceri, rămânând până la urmă ignorat.

Acum, la acest început de an școlar, aprecierea despre aceleași amenajări ni s-a întors exact pe dos. Nu e prima data când în privința vreunui aspect legat de educație și învățătură întâi primim și înghițim ceva dat ca grozav, ca pe urmă să fie de ajuns o adiere ca să ne sucim aprecierea în sens opus.

Așa s-a întâmplat, se întâmplă și cu școala în container. Am receptat-o drept minunăție acum un an școlar-doi ani, o respingem anu-ăsta. Respingerea poate să fie legată de prevederea legală de reducere a efectivelor unor clase și grupe aplicabilă din acest an școlar. Apar clase noi, grupe noi, modificări de încadrări. Unele din toate acestea e posibil să schimbe câte ceva, să și tulbure.

Vorba e, cum zicea cineva, că nu sunt chiar așa rele școlile amenajate în containere. „Așa rele” n-au cum să fie, când ele suplinesc (atât cât pot) necesități de spațiu și răspund unor cerințe stringente cum sunt reducerile de efective, chiar așa mici cum le prevede legea modificată. Școală în container se face și în alte locuri din lume, iar containerele folosite la noi pentru așa ceva sunt chiar din acelea, nu imitații, rezolvări „ca pe la noi”, „secondhanduri” etc. Sigur, până la urmă, ele tot „în cutie de tablă” sunt, iar asemănările cu organizările de șantier și cu gheretele de cartele pentru troleibuz sunt inevitabile, însă clasele astfel amenajate reprezintă soluții salutare.

Problema grea și gravă a începutului de actual an școlar este lipsa de răspuns solid la cerința asigurării condițiilor de spațiu impuse de constrângerile epidemiologice la zi. Se cer distanțare, aer curat, loc larg de circulat, căi de acces. Rezolvările sunt firave, formale. Efectivele claselor și grupelor s-au redus (unde s-au redus) cu câțiva elevi și preșcolari, când ele trebuiau înjumătățite. Nu s-a realizat așa ceva, în primul rând, pentru că asta presupune încadrări, adică profesori de plătit, care să predea la clasele sau grupele rezultate prin desfacerea efectivelor inițiale.

Totodată, există posibilități de a asigura spațiu, aer, loc de mișcare și în condițiile limitărilor bugetare, altfel, greu de contestat. Se pot ține ore în aer liber: în curți de școli și de grădinițe, în parcuri, pe esplanade, pe trepte de monumente, pe scaune de tribune, pe gradene și pe terenuri de joc de pe stadioane, în curți de biserici, întreprinderi, instituții etc. Există reglementări privind condițiile desfășurării orelor de educație fizică în aer liber. De ce nu ar fi aplicabile, adaptat, la întregul orar?

Ca spații interioare exploatabile în folosul școlii ar fi de luat în seamă săli de cluburi, săli de spectacole, foaiere, săli de muzee etc. O ditamai sală de Parlament a fost găsită potrivită pentru un turneu de un anume tip de baschet; dacă astfel a devenit posibilă asocierea respectabilului spațiu legislativ cu o imagine surprinsă într-un hypermarket, unde un copil bătea de ciment o minge de baschet tocmai cumpărată așteptând la rând ca tata s-o achite la casă, de ce n-ar fi potrivit ceva spațiu din Parlament și pentru desfășurarea câtorva ore de educație și formare? Sau de ce nu s-ar putea exterioriza un gest de responsabilitate socială prin permiterea accesului unei grupe de elevi cu profesor prin vreun colț dintr-o clădire de birouri?

Și mai la-ndemână, ce-ar fi dacă lumea școlii s-ar debarasa de vechea-vechea de tot frică de geamuri sparte și de curent și clasele și holurile ar sta cu ferestrele larg deschise? Echivalent, cum ar fi să devină circulabile inclusiv ușile de acces ale școlilor, liceelor, grădinițelor, blocate probabil de când sunt ele cu vase cu plante ornamentale și cu panouri, prin dreptul cărora „nu e voie”?

Nicio glorie: clase „în care ne era cald vara şi frig iarna”

Pentru că a venit vorba și e o temă la zi: școala noastră a suferit mereu în privința spațiului și a efectivelor. A fi învățat în clase de patruzeci de elevi, „în care ne era cald vara şi frig iarna”, vorba naratorului din Domnu Trandafir, nu poate fi o glorie pentru sistemul educațional. Învățământul românesc a fost deficitar sub acest aspect și în vremea dinanintea celei prezente, în vremea aceea pe care e trendy „s-o regrete”, mai nou, chiar unii dintre cei ai căror părinți pe atunci, dacă or fi fost născuți, în orice caz, nu ajunseseră la vârsta școlii. Școala nu a fost exceptată de la modul general de a se construi din epoca admirată pentru cât s-a construit atunci, adică mult ca suprafață acoperită în ansamblu, însă meschin ca suprafață alocată individual: așa cum au fost construite și moștenim apartamente cu camere, bucătării, băi, holuri mici, hoteluri cu camere și dependințe minuscule, s-au construit și școli și grădinițe cu spații de lucru, scări, holuri etc. prea mici pentru activitățile din ele. Clădiri cu dimensiuni interioare și căi de acces cum e normal să aibă o școală s-au construit la noi numai în primii câțiva ani după Al Doilea Război Mondial, probabil fără să fi trecut dincoace de 1950 (sunt vreo două astfel de clădiri în București). Ba după 1978-79, construirea de școli, practic, a încetat. În același timp, mai puțin luat în seamă este că demolările anilor ‘80 au lovit și clădiri de învățământ. Așa cum e de acuzat construirea azi de cartiere rezidențiale fără școli, grădinițe și creșe, este de știut că altfel incontestabila dezvoltare cantitativă a construcțiilor din anii ’80 a inclus spații de învățământ sub necesități. Cât privește trimiterea devenită automatism astăzi la declinul demografic, care nu ar mai face de actualitate necesitatea de spații pentru învățământ, această trimitere e de făcut numai știind despre ce e vorba, pentru că, de fapt, există locuri (cartiere, localități) cu creșteri de populație.

Pentru astfel de motive, perspectivele în ceea ce privește investiția în școli, grădinițe, creșe, campusuri etc. deschise prin proiectul România Educată și prin Programul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) apar ca stringente și încurajatoare.

P.S. Contrar obiceiului contraindicat în mod elementar (dar cine știe dacă nu cumva tocmai de aceea împămânenit) de a ilustra câte o scriere despre ceva cu o poză în care apare ceva cu același nume (sau măcar prenume, precum ilustrarea unui text despre George Enescu cu portretul lui George Copos – caz real), textul de față despre școli închise în cutii de tablă e ilustrat cu o poză de școală deschisă în aer liber