Forța destinului (ca să preiau o îmbinare de cuvinte pe care a făcut-o, cândva, celebră titlul unei drame lirice, și azi gustată de publicul meloman rafinat, a lui Giuseppe Verdi, La forza del destino) m-a legat, din cei mai îndepărtați ani ai educației școlare („instituționalizate“ este cuvântul tehnic de azi) – după cei șapte ani de acasă… –, pentru totdeauna, de micul univers uriaș al școlii. În ea intram și eu, ca toți prichindeii care, pe atunci, nu știam că poate exista și clasa zero și abia dacă auziserăm de cuvântul grădiniță, undeva în Bucureștii de la începutul anilor ’60, în prima zi de școală, strâns ținându-mă de mâna mamei și cu un buchet modest, fără fantezii florale, în cealaltă mână. Au urmat, desigur, opt ani de școală generală, apoi cei patru de liceu, după aceea din nou încă patru de facultate (cu o pauză intercalată, impusă și consumată militar, la „t.r.“, „te re“, adică la „termen redus“) și… Și viața s-a deschis, mai mult sau mai puțin brusc, în față. Ceea ce a însemnat pași și mers înainte, mereu și tot (numai) înainte, parcă într-o curgere lineară, unidirecțională. O viață având, în unicul ei centru profesional și ocupațional, aceeași singură realitate cunoscută, pentru prima oară, în prima zi de viață publică, atârnat de mâna mamei: școala. Aș nota, cu dragoste și respect totodată, așa: Școala.

O școală, precum cea românească, situată în și suferind șocurile multiple a două ere: cea a puterii absolute și a ideologiei totalitare, de o parte; și noul ev, cristalizat după aneantizarea celui precedent, de cealaltă parte. Cronologic vorbind, la capătul unui secol extrem de agitat, care a făcut saltul de la modernitate la postmodernitate – dar le-a și amestecat, cultural vorbind –, și la debutul celuilalt secol, în care ne și aflăm, și pe care abia am început să-l cunoaștem. Două ere, două evuri. Dar o singură școală: școala românească postbelică, luând ca reper istoric a doua conflagrație mondială.

A-i imputa școlii românești de azi deficiențe structurale și de organizare mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin adânci, înseamnă a căuta rădăcinile unei stări prezente ignorând cu bună știință și intenționat trecutul. În egală măsură, a vedea reușitele și performanțele pe care școala românească de azi le aduce, cu discreția ei dintotdeauna, în fața opiniei publice – și care ar rămâne total necunoscute, dacă nu ar exista mijloacele comunicării în masă, precum televiziunea, radioul, „rețelele“ electronice și, ajunsă pe ultimul loc, presa scrisă (odinioară, regina comunicării) –, fără a lega atari performanțe de trecutul aceleiași școli, de precedențele care se pot întinde dincolo de o jumătate de veac, este la fel de greșit, de subiectiv și, nu în ultimul rând, de dăunător. Trecutul, de la cel imediat înapoi, spre cel anterior lui, este cheia înțelegerii prezentului și îl explică. La rândul lui, prezentul unui fenomen social – cum este, din plin, școala, ca instituție de interes exclusiv public – face întotdeauna să se înțeleagă și cum, și de ce, și în ce condiții a existat și a funcționat trecutul. Căci orice fenomen social este un proces în desfășurare, timpul terestru nu cu­­noaște ruptură, ci este continuitate, pă­­durea se vede cel mai bine când ajungi pe vârfurile muntelui, nu când o străbați.

Să vedem împreună, așadar, de departe, școala românească de azi, nu de la și nici până la vârful nasului, cum plastic sună o zicală franceză (jusqu’au bout du nez). În opinia mea, să o vedem de departe înseamnă două lucruri.

Școala românească este, cum am notat deja, produsul social al desfășurării în timp. Ea a clădit o succesiune de contemporaneități corespunzătoare mai multor prezenturi decenale și s-a întemeiat pe ele. Anii ’60, amintiți deja, s-au deosebit, la noi, radical și de anii ’50, ai primului deceniu întreg de după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și de anii ’70 sau ’80. Politic și istoric vorbind, școala a trecut, în România, din faza ideologiei dictaturii democrat-populare a proletariatului la aceea a avântului revoluționar al întregii societăți, având în fruntea ei clasa muncitoare: în termenii puterii de stat, s-a trecut de la Republica Populară Romînă (sic) la Republica Socialistă România, multilateral dezvoltată.

În ceea ce ne privește, noi, elevii, am trecut, împreună cu toți colegii congeneri, de la pupitrul de lemn la băncile din plăci prefabricate, cu intarsii din plastic, și de la tocul cu peniță la stilou și pix. Ultimul deceniu totalitar a lăsat moștenire tehnologică de vârf deceniului subsecvent video-player-ul și casetele video. Școlarii și elevii în uniformă unică pe în­­tregul teritoriu național au participat, și ei, ca și cei de astăzi, la concursuri școlare – olimpiadele dintotdeauna, indiferent de denumirea lor, iar de la un moment dat încolo și internaționale. Au fost premiați și premianți, au dat concurs de ad­­mitere în liceu (în anii ’80 chiar de două ori, la cele două „trepte“). Un număr din ce în ce mai mic (din cauza penuriei progresive de locuri acordate universităților), a dat, apoi, concurs de admitere la facultate. Și tot așa mai departe, istoria nu s-a întrerupt nicio clipă, foștii studenți, ajunși absolvenți, au devenit profesori și ingineri, și economiști, și juriști, și medici, și funcționari în consiliile populare. Iar în propria lor familie, întemeiată de bunăvoie, dar și sub presiunea ideologică a atotputerniciei și solidității conjugal-parentale – familia, celula societății, față de perspectiva aleatorie și cu totul nesigură a progresului profesional al celibatarilor –, tinerii ultimelor două decenii comuniste au făcut ca virtuțile natalității să nu pericliteze niciodată soarta demografică a țării. Deceniile au trecut în zbor ireversibil. De la un an la altul, bebelușii elevilor și studenților de odinioară, ajunși, la un moment dat, părinți de diferite vârste, au intrat, și ei, la școală și au mers, și ei, mai departe. Asemenea părinților lor și asemenea părinților părinților lor.

Văzută, prin urmare, de departe, chiar de foarte departe, școala românească și-a văzut de drumul ei, din care nu s-a oprit nicio clipă măcar.

Prizonieră, cu mâinile legate la spate, a ideologiei politice instaurate cu tancurile sovietice și slujindu-i sub amenințările terorii opresiunii, școala românească de odinioară, de după război și vreme de aproape jumătate de veac încolo, a dat, cu toate lipsurile și privațiunile care au agresat-o și atacat-o permanent, rezultatele așteptate de la ea. Și de ea însăși. Și-a îndeplinit misiunea. Cu cinste – nu văd de ce n-aș folosi acest cuvânt, azi desuet – altfel spus, cu onoare (alt cuvânt, eminamente de ordin moral, rar prezent în discursul public contemporan). Numărul de infractori scos de școala românească postbelică, în ansamblul ei, în raport cu numărul de constructori conștienți și corecți ai edificiului social național, a fost unul, procentual vorbind, minim. Și nesemnificativ. Căci, dacă unii dintre foștii elevi și studenți, din toate deceniile, au ajuns înapoia gratiilor, din țară sau de oriunde, pentru infracțiunile sau chiar crimele comise, acest fapt nu s-a datorat, în niciun caz, direct școlii și direct dascălilor ei. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că școala nu are nicio responsabilitate în această privință. Dimpotrivă. Cu atât mai mult atunci când – cum s-a întâmplat, în deceniile noului ev al libertății, și în cazul nefericit al unor slujbași (nu i-aș numi reprezentanți, pentru că ei nu reprezintă pe nimeni, nicio instituție, ci doar interesele și patimile proprii) ai bisericii – unii dintre dascăli (nu avem cum să le spunem altfel, dar doar în sensul de funcționari la o școală sau alta, indiferent de nivelul de învățământ) și-au bătut joc de elevii și studenții lor și i-au umilit sau și-au mânjit mâinile și bruma de conștiință.

Dar școala românească, văzută de departe, înseamnă și altceva.

Privind-o de departe, o plasăm și în spațiu, nu doar în timp. O plasăm la înălțime, privind spre și dinspre vârfurile ei, nu doar în desfășurare temporală. Școala românească este, în al doilea rând (în ordinea argumentării noastre), și produsul social al existenței, mereu la înălțime, a elitelor. Este, dacă vrem, produsul desfășurării evolutive a valorilor performante. O școală a elitelor nu sociale, ci intelectuale. Elite care nu au lipsit, nu lipsesc și, desigur, nu vor lipsi niciodată școlii românești. Dacă, astăzi, se clamează, cu o îndârjire învecinată cu reaua credință, că școala medie scoate, la noi, (numai) analfabeți funcționali, vă propun să ne uităm și în cealaltă direcție, pentru a fi cu adevărat nepărtinitori și pentru a vedea adevărul în întregimea, nu doar într-o parte a lui.

Sub regim totalitar sau nu, eliberată de orice fel de (o)presiune ideologică, școala noastră a trimis în societate și în lume și genii, nu doar rebuturi. Premii internaționale, medalii de aur a primit învățământul românesc în ambele evuri. Sacrificii și satisfacții pe măsură, întrunind și depășind toate așteptările, s-au constatat oricând în învățământul românesc, la fel ca și în sport sau în arte, de pildă. Olimpici internaționali la mate­matică, fizică și chimie – azi și la informatică –, ba chiar și la limba și literatura latină (unicul caz, celebru, al elevului Barbu Popescu, medalie de aur la Certamen Ciceronianum Arpinas, „Concursul ciceronian de la Arpino [Italia]“), laureați, elevi și studenți, ai concursurilor europene și mondiale de pian, vioară, canto a oferit țării și lumii, fără oprire, școala românească de după Al Doilea Război Mondial. Ea a fost și este – și nu avem niciun motiv să credem că nu va fi și nu va rămâne – o școală a elitelor. Elite puține numeric, dar strălucite, uluitoare, în raport cu valoarea medie a rezultatelor obținute de masele de elevi și studenți. Fapt firesc, dacă raportăm elitele de studioși la masele mai mult ori mai puțin studioase: tocmai pentru că ele sunt elite, și nu mase.

În evul cel vechi nu a existat, cum bine știm, regina matematicii, informatica. În schimb, în toate liceele teoretice de elită (numite, azi, cu mai mult sau mai puțină justificare terminologică acoperită de fapte, colegii naționale) exista minimum câte o clasă denumită „specială“: de matematică, de chimie, de biologie, de geografie, și poate și de alte domenii, care mi-au dispărut din memorie. Existau și licee de profil unic, cu specializarea extinsă la nivelul întregii instituții și cu cadre didactice specializate în domeniu: licee de filologie și istorie (singurele din zona studiilor de profil umanist), licee sanitare, economice, de alimentație publică, de mecanică (auto în primul rând) și inumerabilele licee industriale. Elitele erau acceptate, după încheierea clasei a IX-a, în clasele „speciale“ doar pe baza mediei la disciplina de profil dominant (matematică, fizică, chimie, biologie) și cu condiția promovabilității integrale, în condițiile concurenței provocate și de media generală din clasa precedentă. În clasa specială de matematică a promoției mele au fost admiși câțiva elevi (îmi amintesc de cinci dintre ei) care, după absolvire, au intrat fără concurs la Facultatea de Matematică – prevederea funcționa, în cazul olimpicilor internaționali, și atunci –, iar după absolvirea și a facultății au devenit cercetători stagiari la Institutul de Matematică din București. Un alt coleg al lor a fost cooptat în colegiul de redacție al celebrei reviste Gazeta matematică. În lecturile mele din bibliografia bogată a profesorului acad. Solomon Marcus am întâlnit o carte de dialog al profesorului cu un tânăr matematician, Dan-Tudor Vuza, pe teme de matematică muzicală. Dan fusese colegul meu de „generală“ și de liceu, unul dintre elevii străluciți ai clasei speciale de matematică și, în final, repartizat cercetător la Institut, unde îl cunoscuse pe Profesor, cu care începuse colaborarea. Dar și cu alți profesori de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București, precum celebrul compozitor Anatol Vieru. Apoi, din păcate i-am pierdut urma… Cu câteva luni în urmă, un anunț public în­­dolia comunitatea marilor matematicieni din țară. Directorul aceluiași Institut de Matematică al Academiei Române, profesorul Mihnea Colțoiu, tocmai se stinsese din viață. Mihnea fusese colegul de clasă de matematică și de institut al lui Dan Vuza, doi prieteni din grupul celor patru-cinci absolvenți de odinioară ai clasei speciale de matematică…

Nu aș dori, luat de valul reamintirilor, să las o notă tristă în finalul însemnărilor noastre. Dimpotrivă, încheind tot cu o rememorare, perspectiva asupra căreia vă invit să ne aplecăm este una luminoasă.

Pentru a pune un punct, fie și provizoriu, acestor însemnări despre percepția pe care fiecare dintre noi este necesar să o avem cu privire la prezența și rolul școlii în peisajul societății românești, mai ales contemporane, cred cu toată tăria că școala, ca instituție aparte, rămâne oglinda cea mai fidelă a fiecărui prezent din etapele Istoriei. Ea este oglinda fiecărei contemporaneități. Și mai cred, cu aceeași tărie, că reformele, în învățământul românesc cu precădere, dacă actanții lor vor ca ele să fie autentice și profunde, nu trebuie să vină impus și programatic, prin și din declarațiile unui oficial al Ministerului de resort (de regulă, ministrul), ci din lăuntrul sistemului, al complexului și complicatului mecanism al școlii, de la toate nivelurile ei. Mult discutatul și teoretizatul concept de reformă în învățământ, respectiv în educație, nu se enunță declarativ, vizionar sau prin manifeste programatice (care îmbracă, formal, haina legii sau legilor educației). El se pune în mișcare, el este o realitate acțională, în mers și în fapt, in actu, adecvând progresul atins de societate și adaptându-l la nivelul la care se află dezvoltarea educațională: care nu trebuie și nu poate să rămână în urma evoluției și dezvoltării social-instituționale.

Nu mi-au dispărut, nici azi, din minte cuvintele și chipul doamnei profesoare a noastre de istorie din clasa a IX-a, în care mă aflam în acei atât de îndepărtați, astăzi, ani de liceu bucureștean. Văzând cum o colegă, scoasă la tablă să prezinte istoria vechiului regat faraonic, începuse să tremure și să plângă, spunându-i înfricoșată doamnei (tovarășei nu i-am zis niciodată) că nu a învățat lecția pentru astăzi, doamna profesoară Cleopatra Borcea a luat-o de ambele brațe, a privit-o în ochi pătrunzător și i-a spus rar: „Magdalena. Poate azi nu știi nimic. Dar mâine ai să înveți ce n-ai învățat azi. Și o să știi și pentru ieri, și pentru azi“. „Acum o să-mi dați nota 4“. „Mâine voi fi mândră de tine. Mâine și tu, și colegii tăi de clasă, și toți veți fi alții. Notele se duc, dispar. Eu pe cei de mâine vă educ azi. Am să fiu mândră de voi, Magdalena“.

Școala. Școala românească. Întotdeauna cu majusculă.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în Tribuna Învățământului nr. 34 – octombrie 2022