Sunt la poarta şcolii (nişte gratii, ca tot gardul). Cineva dinăuntru, într-un fel de salopetă întunecată, o întredeschide şi-mi ţine calea fizic-proţăpit şi verbal-interogativ. Aflând că doresc să-l vizitez pe director, începe să-mi furnizeze o informare cum că e ocupat cu o inspecţie etc., dar să intru „p-acolo, la stânga…”, nu înainte de a da „buletinu’… adică… spuneţi numa’ cum vă cheamă…”, timp în care le deschide altor vizitatori altă poartă (tot gratii), laterală, spre parcare, ei fiind pe plecare. Când în secunda următoare dă să închidă poarta în urma mea, intrat, e strigat de un elev repezit în fugă pe alee, dinăuntru: „şefu’, las-o aşa!”, adică să mai ţină poarta o clipă deschisă, ca s-o şteargă pe-acolo.
Altă şcoală, altă poartă. Larg deschisă, de data asta. Intru nestingherit. Nu chiar. Dintr-un fel de anexă a clădirii se iveşte cineva într-o salopetă cam de acelaşi fel ca mai-nainte şi aceleiaşi dorinţe declarate de a mă întâlni cu directorul îi răspunde cu acelaşi tip de informaţii avântate despre ocuparea cu o inspecţie şi din cine e formată inspecţia şi cum să intru, cum să aştept „la uşă-acolo, până…”
Încă o şcoală. De data asta de pe treptele din faţa intrării, ocupate de câteva persoane într-o atitudine tipică unei porţiuni de trotuar pe care se face comerţ stradal, cineva tot în salopetă (ceva mai şleampătă decât a celor dinainte) ridică privirea (el rămânând aşezat pe o treaptă) şi repetă, parcă vorbit cu precedenţii întâlniţi de mine, informarea despre directorul ocupat cu inspecţia. Ca notă personală, adaugă un soi de filozofare despre nevoia de a-i spune dacă-l caut pe director într-o problemă serioasă, că numa’ problemele serioase merită aşteptare, discuţie, „că al’fel n-are rost să…”
Scurt spus, din felurite motive profesionale, am fost ca într-o „călătorie iniţiatică”, iar la cele trei porţi m-au întâmpinat trei întruchipări ale aceluiaşi personaj: agentul de pază. Coincidenţă? Lecţie învăţată? Posibil ambele. Sigură este imaginea urâtă: neglijenţă, impoliteţe, nesiguranţă; adică mediu favorizant exact pentru ceea ce ar trebui să împiedice prezenţa unor astfel de agenţi. Un soi de confrerie vulgară („şefu’!”), de vigilenţă aproximativă („Mergeţi p-acolo”) şi de băgat nasul unde nu-ţi fierbe oala (paznicul care ştie cu cine e directorul în propriul birou, îl informează pe unul venit la poartă şi-l învaţă cum să se poarte-n faţa uşii) tentează la atitudine pe măsură. Agresarea se poate aprecia că s-a şi produs: vizual, atitudinal, verbal. Sunt mărunţişuri, dar sunt importante, pentru că se găsesc la capătul de început al drumului care la celălalt capăt are violenţa.
Împotriva uneia dintre formele violenţei în şcoli, a aceleia verbale, UNICEF şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice au lansat campania cu sloganul „Eşti erou în curtea şcolii când opreşti violenţa verbală!” Dincolo de textul discutabil pentru că e căznit se află îndemnul cu învăţătura lui: când auzi pe cineva – elev, profesor – că se manifestă violent (ţipete, ceartă, jigniri, ameninţări) faţă de un elev în şcoală, dă fuga şi anunţă pe cineva mai mare, pe un profesor. Unul şi acelaşi mesaj e transmis prin mai multe variante ale unui spot. Demult (de fapt, niciodată) nu am mai avut un spot, dintre cele care se tot vehiculează moralizator (mergeţi la şcoală, nu bateţi copiii etc.), cu un mesaj aşa de practic, educativ şi înţelept: dacă ai de-a face cu o scenă violentă, „unii ţi-ar spune că trebuie să intervii… Noi îţi spunem că trebuie să fugi… Să fugi să anunţi…” etc. Avem, în primul rând şi în ansamblu, o învăţătură, ce să faci de-a dreptul, nu cu opţiune, cu „alege să”, cum se poartă conform unei corectitudini prost înţelese. Apoi este contracararea acelui „civism” iresponsabil şi periculos, de asemenea la modă, care cere să intervii, să te implici, pentru că „depinde de tine” şi „ne priveşte pe toţi”. Nu; depinde de cineva cu drept, cu autoritate şi cu putere (inclusiv fizică) să intervină. Este o frântură de lecţie despre când şi cui să te adresezi într-o situaţie şi despre încredere în autoritate. Peste toate, este o afirmare a supremaţiei profesorului în şcoală. Spre el trebuie să fugi, lui trebuie să-i spui, să-i ceri ajutor, pentru tine sau pentru un altul. Nu „badigardului” (care de altfel nu are ce căuta pe coridoarele şcolii, ci doar la intrare), nu unui „tovarăş”, nu cuiva din familie, chemat prin telefon sau adus a doua zi, ca să pună la punct pe cine ştie cine care a vorbit urât.
„Vrem ca şcoala să rămână un spaţiu al toleranţei, echilibrului şi demnităţii. Dincolo de conţinuturile învăţării, problemele legate de climatul şcolar şi de bunăstarea copilului, inclusiv bunăstarea relaţională, reprezintă domenii de interes pentru Ministerul Educaţiei din perspectiva asigurării unei educaţii de calitate, fiind factori care influenţează, potrivit studiilor, atât participarea şcolară, cât şi rezultatele obţinute”, a subliniat ministrul Sorin Mihai Cîmpeanu cu ocazia lansării campaniei. În acelaşi context, Sandie Blanchet, reprezentantul UNICEF în România, a semnalat că, „potrivit mai multor studii în domeniu, fenomenul de bullying (intimidare şi hărţuire) şi agresiunea verbală împotriva copiilor sunt prezente în şcoli la un nivel îngrijorător”, ceea ce impune această campanie, care „urmăreşte să atragă atenţia asupra violenţei verbale împotriva copiilor şi, totodată, să îndemne persoanele care sunt martore în situaţii de agresiune verbală să ia atitudine”.
Florin ANTONESCU