– un interviu cu Monica Onojescu, profesoară de limba și literatura română –
Pe doamna Monica Onojescu am cunoscut-o la una dintre primele ediții ale Lecturiadei de la Cluj la care am fost invitată în calitate de scriitoare. Ceea ce am descoperit la Lecturiada pentru mine una, educată parțial în școala comunistă unde, la orele de limba și literatura română contau doar comentariile învățate pe de rost și caietele de „expresii frumoase“ a fost o relevație – ajunsesem, printr-o minune, într-un sistem de educație din viitor. Viu, creativ, bazat pe o comunicare reală și pe un alt tip de competiție. Profesorii care se aflau acolo nu mai reprezentau autoritatea supremă, ba dimpotrivă, făceau echipe cu propriii lor elevi, participau la ateliere creative de pe poziții de egalitate, iar uneori textele scrise de copii erau mai bune decât cele ale profesorilor. Atelierele se țineau în locuri neconvenționale precum Grădina Botanică sau Muzeul Satului, iar copiii care veniseră la școală – la Școala Solomonarilor – nu părea să depună eforturi să „învețe“ ceva, orice, se simțeau bine, erau spontani și dezinhibați. Acestea sunt doar câteva aspecte surprinse de cineva din exterior, pentru că lecturiadele de la Cluj au o miză mult mai importantă, așa cum veți afla din interviul ce urmează. Iar marele merit îi aparține inițiatoarei lor, Monica Onojescu, cea care a înființat, de altfel, și ANPRO – Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“, una dintre puținele asociații de breaslă care chiar funcționează și are rezultate. Doamna Onojescu e „în afara sistemului“, ar putea să se detașeze de viața școlară și să se bucure de pensie, însă are o energie debordantă, coordonează în paralel mai multe proiecte, unele dintre ele online, însă – ceea ce mi se pare esențial –, a reușit să formeze în jurul ei o comunitate de profesori care simt nevoia să schimbe ceva în „sistem“. Cu câțiva dintre acești profesori m-am întâlnit ulterior în școlile lor și am constatat că schimbarea este reală, „școala solomonarilor“ și-a spus cuvântul, așadar adio comentarii învățate pe de rost și „expresii frumoase“! Îmi amintesc cu mare drag o vizită pe care i-am făcut-o doamnei Onojescu, în frumoasa ei casă cu grădină din cartierul Grigorescu, mi-a pregătit reteșe – niște plăcințele tipice ardelenești, am băut bere brună și am vorbit despre rolul literaturii în școală, o discuție atât de profundă și de plină de nuanțe încât ar fi meritat să fi fost consemnată într-o carte. Monica Onojescu nu este doar un simplu formator, e un mentor și, în același timp, este unul dintre cei mai valoroși oameni din sistemul de educație actual din România. La 20 de ani de la înființarea ANPRO, nu pot să-i urez decât să-și păstreze energia și pentru proiectele viitoare!
Ați înființat ANPRO – Asociația Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“. La ce ajută o astfel de asociație profesională? Care sunt avantajele sale?
Întrebarea este binevenită pentru că îmi dă prilejul să vorbesc despre ANPRO la câteva zile de la aniversarea a 20 de ani de la înființare. Înființarea ANPRO s-a produs, ca în cazul altor asociații profesionale, pe un fundal marcat de nevoia reclădirii societății civile după ’89, când, în entuziasmul romantic al începuturilor unui regim democratic, credeam sincer că vocea noastră se va face mai bine auzită dacă vom acționa în grup. După ’90 s-a produs o adevărată explozie de asociații și fundații cu profiluri diferite: profesionale, civice, de caritate etc. Spre deosebire de membrii unor profesii liberale (medici, arhitecți, avocați), în învățământ lucrurile au mers mai greu. Motivele sunt bine cunoscute: conservatorismul breslei, condiția materială precară, sistemul hipercentralizat. Totuși, când majoritatea a fost cucerită de ideile reformei, a început să se manifeste o oarecare mișcare și printre profesori, care au simțit nevoia unei vieți asociative și a unui spațiu de reflecție asupra problemelor profesiei. Reacția s-a manifestat mai ales când reforma curriculară, începută după în jurul lui 1995, odată cu schimbarea puterii politice, intrase într-un proces de stagnare. Asociațiile își propuneau ca printr-un feedback constant să mențină direcția modernizării învățământului prin ridicarea calității profesionale a actului didactic și schimbarea mentalităților.
Ideea înființării asociației noastre a început să se vehiculeze încă din 1999 în cadrul unor programe susținute ce Centrul Educația 2000+ la care participau profesori de limba română din învățământul secundar din întreaga țară și profesori și didacticieni de la Universitatea din București și Universitatea Babeș- Bolyai din Cluj. Punerea în practică a unui proiect prin care se finanța de către Centrul Educația 2000+ un prim număr al unei reviste de didactică a limbii și literaturii române și finanțarea unei conferințe pe probleme foarte noi pentru momentul respectiv – formarea și evaluarea competențelor − a fost un prim pas în constituirea asociației. Succesul de care s-au bucurat cele două manifestări a atras după sine dorința continuării lor. De aici, nevoia unei organizații care să le susțină și să le dea legitimitate. La școlile de vară ale Centrului s-a pus în discuție misiunea, scopul, obiectivele și viitorul statut, iar în aprilie 2001 asociația a fost constituită legal.
Fiind în centrul evenimentelor, nu pot să fac decât aprecieri subiective asupra felului în care ANPRO și-a îndeplinit misiunea în cei 20 de ani. Dar dacă aș alege trei cuvinte-cheie pentru intențiile noastre, acestea ar fi: continuitate, coerență și calitate. Continuitatea se reflectă în organizarea simpozionului și în apariția regulată timp de 20 de ani a Perspectivelor (excepție face anul trecut, din pricini cunoscute). Despre continuitate se poate vorbi și în cazul programului „Cercuri de lectură“, care a intrat într-al 16-lea an; Lecturiadele elevilor au ajuns la a 12-a ediție, iar Revista cercurilor de lectură/Consilierul de lectură apare regulat de 13 ani. Din punctul meu de vedere, coerența este dată nu numai de punerea în practică a misiunii asumate, „ridicarea prestației didactice și formare continuă“, ci de gândirea scopului și obiectivelor ca părți inseparabile care se susțin reciproc în toate activitățile asociației. Aș mai adăuga foarte buna colaborare dintre mediul universitar și cel preuniversitar.
Ce fel de profesori s-au înscris în ANPRO? Cât de diferiți sunt ei? Cum se implică în cadrul asociației?
La început au fost cei 20 de membri fondatori, profesori de limba română din toată țara care participau la Școlile de vară ale Centrului Educația 2000+. De bună voie au preluat sarcina de a face cunoscute obiectivele asociației în județele lor și de-a aduna în jurul lor alți profesori, în special tineri, cu intenția de a apropia generațiile în numele unei solidarități de breaslă. Lor li s-au adăugat și alți profesori și învățători din școlile resursă ale Centrului 2000+. Pentru că ANPRO a funcționat ca o organizație deschisă, unii dintre cei care participau la activitățile și programele asociației au solicitat să devină membri. Și în cazul nostru, ca în fiecare organizație de acest fel, în jurul consiliului director, există un grup „tare“ alcătuit din 20-30 de membri care reacționează bine la propuneri sau le fac ei înșiși. Lor li se adaugă cam până la 100-150 de persoane (aceasta e media participării la simpozion) despre care știi aproape sigur că sunt interesați să scrie pentru reviste și să se implice în proiecte, nu pentru punctele pe care le pot bifa în fișa de autoevaluare (care sunt oricum foarte puține), ci pentru că le place să lucreze și sunt cuceriți de proiectele asociației.
Nu am fost niciodată o asociație cu mii de membri, chiar dacă la început visam să fim mai mulți și să avem o mai mare vizibilitate. În timp ne-am convins că nu numărul membrilor este cel mai important factor, ci calitatea și implicarea lor. La sfârșitul lui 2019, erau înscriși 507 membri. Însă știu că numărul celor care citeau/citesc revistele noastre, care urmăresc paginile și grupurile asociației și se inspiră și folosesc ideile vehiculate prin ele este mult mai mare.
Mă întrebați cât de diferiți sunt ei. Cred că nu greșesc prea mult când spun că aceia care vin spre ANPRO nu sunt profesorii cei mai comozi. Sunt nemulțumiții de sistem, sunt cei care vor să progreseze în meserie pe cont propriu, cei care doresc să schimbe ceva și o fac fără să aștepte dispoziție de la centru.
Editați o revistă care se adresează profesorilor de limba și literatura română. Care este de fapt rolul revistei și de ce credeți că lectura este esențială în această meserie?
Am fost timp de 15 ani redactor-șef la Perspective, revistă de didactică ce se adresează explicit profesorilor de limba română. Directorul ei este Alina Pamfil, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, UBB, Cluj. În 2008, când programul „Cercuri de lectură“ a ajuns la o oarecare dezvoltare, am scos o revistă semestrială, Revista cercurilor de lectură, prin care intenționam să menținem legătura dintre coordonatorii cercurilor publicând articole teoretice, exemple de bune practici, semnalări de evenimente, recenzii de cărți „bune de citit în cercuri“ etc. Timp de șapte ani am lucrat la ambele reviste. Din 2016, am renunțat la Perspective, al cărei redactor-șef este acum Ioana Tămăian, lector la catedra de didactică a aceleiași facultăți, dar nu am renunțat la coordonarea „Cercurilor de lectură“ și la Revista cercurilor….
de Adina POPESCU – scriitoare și jurnalistă
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021
