Numărul actelor de violenţă comise în şcoală a fost de 18.000-19.000 în ultimul an şcolar, de unde în urmă cu trei ani se înregistraseră 20.000, a afirmat recent secretarul de stat din Ministerul Educaţiei Naţionale Liviu Marian Pop. Speranţa este ca violenţele să se reducă şi mai mult, cu aproximativ zece la sută, în anul şcolar viitor. Totalurile mai vechi şi cele mai noi, precum şi comparaţiile procentuale se construiesc din cazurile declarate. Câte violenţe se produc de fapt în unităţile de învăţământ nu se ştie, şi nu neapărat din cauză că sunt îngropate, ci pentru că nu sunt percepute ca atare.
Există şi funcţionează protocoale interministeriale (Educaţie, Administraţie şi Interne) pentru prevenire, combatere, intervenţie. Cadrul formal este creat, sensibilitatea instituţională reacţionează. Atitudinea este unanimă. Cu toate acestea, violenţa persistă în cotidianul şcolii. Grav până la deznădejde este că persistă nu numai prin fapte înregistrate, numărate, raportate sau trecute cu vederea deliberat, ci persistă şi prin obişnuinţă. Nu întotdeauna supărări, rivalităţi şi nemulţumiri trebuie să se fi terminat cu ceea ce generic se cheamă bătaie ca să poată fi recunoscute semnele purtării violente, ale unei anumite agresiuni. Se dovedesc agresive şi diversele aşa-zise glume, gesturi care se vor a fi amicale, adresările considerate drept acceptabile între colegi şi colege. Violenţa reflexă, trecătoare, simpatică (la propriu) se află de multe ori la începutul drumului către fapta violentă indubitabil.
De asemenea, se poartă agresiv elevul care se ţine scai de profesorul tocmai ieşit de la oră, în drum spre cancelarie, elevul patetic în gesticulaţia dominantă asupra argumentaţiei că de fapt el a rezolvat bine (să zicem, în teză) ceea ce profesorul a notat ca fiind greşit. În general, mijloace puţine de exprimare articulată sunt compensate de nonverbalul gesturilor făcute în marginea agresiunii. Violenţă intrată în reflex este şi apelarea telefonică a profesorilor pentru nelinişti majore şi presante, ca şi pentru nelămuriri pasagere, justificări, motivări etc. „A nu sări peste cal“ a ajuns o vorbă realmente neînţeleasă, şi din cauză că transfigurarea, reflectarea şi sugestia merg spre zero în ceea ce astăzi este livrat pentru formare şi educare, şi din cauză că pur şi simplu sunt necunoscute limitele dincolo de care nu se zice şi nu se face câte ceva, în prezenţa cuiva sau în câte o împrejurare. Şcoala serveşte uneori şi ca teatru pentru răfuieli interfamiliale, copiii aflându-se la mijloc, în chip de receptori.
Ameninţări dinspre catedră spre aspiranţi la examene, la admiteri considerate prea pretenţioase tot de ceva agresiv ţin. Agresare înseamnă şi ţinerea elevilor (de fapt, a părinţilor) într-o stare continuă de îndatorare financiară, semnalându-li-se mereu că au „de adus la şcoală“ bani pentru te miri ce. Iritarea care accentuează agresivitatea cererii este dată de cunoaşterea foarte bine a faptului că este o cerere ilegală şi de aceea este găsită ca necesară o permanentă şi stresantă disimulare, adică o minciună cum că plăţile nu sunt pretinse, ci hotărâte de către părinţi şi consemnate în facturi; cadourile sunt pe cale de dispariţie, în schimb sunt tot mai folosite colectarea şi înmânarea unei sume de bani, „să-şi ia ce are nevoie“.
Cultivată inert în lumea şcolii este o atitudine favorizantă pentru agresivitate, nu de la început arătată fizic, dar în orice caz, întreţinută prin suspiciune, acuzare, „vânare“ a celuilalt şi permanentă revendicare. S-a ţesut prin tot felul de exprimări şi chiar prin reglementări o anormală opoziţie între cei care învaţă (elevi, studenţi, părinţii lor) şi cei care îi învaţă (profesori, instituţii, autorităţi ale şcolii). Schimbarea de paradigmă, cerută printr-unul din ticurile reformei teoretizate, a ajuns până la urmă să presupună în mod considerabil şi o îndatorare a şcolii în chip de serviciu aflat la dispoziţia unor beneficiari, serviciu pentru a cărui reglare sancţiunea este văzută ca decisivă. Cum educaţia se află în suferinţă, sancţionarea se face frecvent fizic. „O bat!“, „Mă duc la ea şi-o bat!“, „Dacă nu-mi dă…“ sunt trei dintre cele cel mult patru stereotipuri reactive, de exemplu, faţă de note, medii şi faţă de cine le acordă.
Tot din suferinţa educaţiei, adică din formarea mimată în domeniu, se manifestă constant şi forme reciproce. Conform unei evaluări ministeriale, „aproximativ 60 de profesori au fost sancţionaţi anul trecut pentru violenţă în şcoli“. În context, este de reamintit grija constantă a autorităţilor Educaţiei pentru a observa dacă violenţa s-a produs în interiorul sau în afara unităţii de învăţământ, în timpul orelor sau în afara acestora, dacă agresorul este minor sau major, exterioritatea şi majoratul făcând ca violenţa în cauză să nu mai fie pusă la socoteală, iar şcoala să se considere absolvită de răspundere. În aceasta se vede şi o credinţă a instituţiei şcolii că ţinând numerele să nu crească ea îşi atenuează nereuşitele în demersuri antiviolenţă, este şi un răspuns al aceleiaşi instituţii la mulţimea de acuzaţii şi pretenţii venite (de multe ori, anormal) pe capul ei. Or, starea de elev nu funcţionează nici pe departe pe bază de orar, pe sectoare de drum şi pe parcele, aşa că şi răspunderea, şi cerinţele educatorilor faţă de elevi este firesc să se manifeste permanent.
Florin ANTONESCU