Post-adevărul a fost declarat cuvântul anului 2016, conform celebrului dicţionar Oxford, care a definit termenul drept o „referire la sau în circumstanţe în care fapte obiective sunt mai puţin influente în formarea opiniei publice decât apelarea la emoţie şi la convingerile personale“
(https://www.agerpres.ro/cultura/2016/11/16/-post-adevar-declarat-cuvantul-anului-2016-de-oxford-dictionaries-18-07-29).
Acesta trimite, în primul rând, la modul în care diferitele medii de informare construiesc ştirile, se implică voalat sau vădit în campaniile electorale, urmăresc să sprijine interese discutabile, oricum altele decât cele ale cetăţenilor obişnuiţi. Aşa se face că, în locul adevărului care ar trebui respectat indiferent de modestia sau anvergura lui, în tendinţe pare să fie un avatar al adevărului, dar care are marele merit de a stârni emoţional publicul, de a-i da trăiri şi, de aici, a-l vulnerabiliza şi a-l face disponibil spre a fi manipulat. Contextul, care pare mai mult decât permisiv, este asigurat de mediile de informare şi de iuţeala pe care o au în a împleti adevăruri numai de ele ştiute. Deşi pare că este un termen propriu comunicării de factură politică, post-adevărul îşi extinde pe zi ce trece aria de manifestare.
Pe fondul lucrurilor ar sta, de fapt, o tendinţă de a considera că relativismul este inevitabil în societatea în care trăim, în care postmodernismul a deschis larg uşa diversităţii, toleranţei, dar şi multora dintre aspectele de penumbră, care fac parte din categoria consecinţelor neintenţionate, dar nocive pentru comunităţile în care oamenii îşi duc aşa cum pot traiul lor grăbit. Astfel, post-adevărul se articulează pe linia imaginarului, dar nu al unui imaginar care să stimuleze creativitatea raţională, ci spre unul de factură preponderent emoţională, care produce efemeride. Putem observa că post-adevărul este o formă a relativismului contemporan, care se sprijină pe un mecanism menit să producă consecinţe în plan subiectiv. Aşa se face că se acceptă ipoteza conform căreia un tânăr mai de grabă va respinge un adevăr consacrat, fundamentat pe o demonstraţie greoaie, dar care îl lasă într-o zonă de înţelegere rigidă, neutră din punct de vedere afectiv, şi, în acelaşi timp, cu dezinvoltură, într-o notă de bună dispoziţie este mai probabil să converseze cu plăcere pe reţelele de socializare despre o întâmplare banală, dar simpatică, pe care, fără vreo intenţie anume, o să o valorizeze ca pe un adevăr rezonabil. Planurile de semnificare sunt desigur diferite: una este să ne referim la un adevăr incontestabil descoperit într-o ştiinţă, alta este să abordăm adevărul la nivelul simţului comun, doar în limitele unei convenabilităţi negociabile. Totuşi, post-adevărul se prezintă ca un concept atractiv, care dă impresia că utilizatorii lui au găsit calea către libertate. Aceasta e dată de intuiţia că există alternative şi că în fiecare dintre noi aşteptă mereu atentă o formă de disponibilitate spre a face alegeri.
În acest context socio-cultural permisiv, o întrebare firească se cuvine să ne frământe ca educatori: care este poziţia şcolii în raport cu noua ipostază a adevărului? Oare este în regulă să fie acceptată doar pentru că este facil de accesat? Tot aşa cum, în mod analog, ne întrebăm dacă este cazul să luăm de bună o situaţie în care un elev utilizează o informaţie la întâmplare, doar pentru că este prima pe care aleator i-a oferit-o un motor de căutare? Cum pot fi demonstrate ca autentice adevărurile să le spunem de factură clasică, dacă oricând ele pot fi amestecate de-a valma cu adevăruri să le numim imediate, rezultate dintr-o combinatorică oarecare de idei, menite să atingă un scop la un moment dat?
Nu cumva ne vom afla în fond în ipostaza de a nu mai acorda semnificaţie valorică reală adevărului? Mă refer la riscul de a ne submina reperele axiologice printr-o tratare indiferentă a ceea ce ar trebui să fie acceptat în mod riguros drept adevăr.
Profesorul Timothy Williamson, în conferinţa Despre adevăr şi post-adevăr. De ce contează cu adevărat gândirea critică – atenţiona că post-adevărul „este menit să denumească un anume climat cultural şi politic, în care există mai puţin respect pentru adevăr“ (https://pressone.ro/timothy-williamson-profesor-la-oxford-post-adevarul-este-lipsa-de-respect-fata-de-adevar, mai 2017).
Ca dascăli, ne dăm cu uşurinţă seama că un astfel de climat nu este benefic pentru şcoală. De la cele mai inocente experienţe de viaţă ale elevilor până la adevărurile de notorietate din diverse ştiinţe, în şcoală, educaţia pe care elevii o primesc trebuie să fie una în favoarea adevărului, în sensul tare al cuvântului, numind adevărul întemeiat, configurat în cadrele obiectivităţii, rezultat al unor cercetări realizate cu metode şi tehnici specifice.
Este de la sine înţeles că rolul fundamental al şcolii este să cultive respectul pentru adevăr, chiar mai mult, să susţină constant o raportare valorică la acesta. În acest sens, de o importanţă aparte sunt competenţele de gândire critică, pe care ar fi bine să le formăm elevilor indiferent de disciplina pe care o predăm. De la primele lecţii de Educaţie socială, destinate elevilor de clasa a V-a, până la cele de protecţie a consumatorului de media – cultivarea interesului pentru înţelegere, clarificare, explicare, implicare în evaluarea unora sau altora dintre informaţii sunt bine-venite în formarea elevilor.
Care o să fie orizontul de aşteptare al elevilor în viitor, cu referire la adevăr?
Post-adevărul, prin consecinţele pe care le poate implica la adresa societăţii, se constituie drept o mare provocare privind acurateţea culturală a modului de înţelegere a lumii în care trăim. Totodată, apare ca o încercare căreia într-un fel sau altul şi şcoala va trebui să-i facă faţă.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti