Foto: dreamstime

Pornind de la o căutare

Ți se poate întâmpla, uneori, să ai nevoie, în propria bibliotecă, de o anumită carte. Știi bine că te așteaptă, de ani și ani, în același loc, pe un raft anume. O cauți, ducându-te direct și sigur la raftul cu pricina, situat într-o parte sau alta a bibliotecii, sus-jos, la stânga-la dreapta, treci în revistă cu degetul arătător cotoarele cărților bineștiute din rândul cunoscut, toate cărțile din acel loc, unde te așteaptă, răbdurii de zile, luni, ani, să le redeschizi. Și… Surpriză neplăcută. Nu mai găsești cartea căutată, de care ai nevoie, stringentă, în ziua aceea. Pentru că, probabil, tu însuți ai pus-o deoparte, la un moment dat, și ai uitat.

Așa mi s-a întâmplat zilele trecute. Eram în căutarea câtorva cărți înrudite bibliografic cu materia unui curs nou pe care îl pregăteam pentru semestrul următor, când, preluându-le din locul exact în care știam că stau, am dat, cu totul și cu totul neașteptat și absolut nepotrivit tematic, peste una minusculă. Una care, din capul locului, nu avea ce căuta printre cărțile de strictă specializare filologico-clasică. Intrigat, am luat-o de acolo, să văd ce e cu ea, și să încerc să-mi explic de ce și cum a ajuns printre cărțile cu tematică clasicistă, instrumente de sprijin curente în munca, mai mult sau mai pu–țin zilnică, de informare, de verificare și suport filologic.

Așa e când, ca un făcut, parcă te cheamă o carte, fără nicio legătură cu contextul livresc în care o găsești, în propria ta bibliotecă, subit. Așa a ajuns în mâinile mele surprinse o veche moștenire maternă (am recunoscut, cu semnătură ex libris, scrisul celei care o cumpărase, studentă fiind, pe la mijlocul celui de-al doilea deceniu interbelic), o carte atât de mică încât încape într-o jumătate de palmă.

Era, evident, în termenii de azi, o ediție exclusivistă, destinată, prin urmare, exclusiv bibliofililor, altfel spus (fiindu-ne îngăduită reluarea traducerii acestui termen de strictă specialitate) pasionaților iubitori ai cărții. Are coperțile de piele maro, paginile sunt aproape transparente (se distinge tipăritura de pe recto pe verso), ultra-veline și lucioase, iar marginile fiecărei pagini, ca un fel de chenar exterior extrem de subțire, cât grosimea paginii, sunt aurite. Pe prima copertă s-a tipărit, tot cu un galben-auriu, numele autorului: M. Eminescu și titlul cărții: Poezii. Pagina de gardă dezvoltă aproape toate informațiile necesare, pe care le reproduc: Mihail (sic!) Eminescu, Poezii. Ediție îngrijită de G. Ibrăileanu. Editura „Naționala“ S. Ciornei. Lipsește anul, pentru că lipsește orice fel de casetă denumită, azi, tehnică.

Descoperitorului îi șade bine cu descoperirea, vorba aceea, mi-am zis. Chiar dacă cel care „descoperea“ avea parte de marea lui „descoperire“ în propria casă. Așa că mi-am dat o pauză singur și am început să admir micuța bijuterie tipografică, mai ales că, fiindu-mi aproape necunoscută – mie, cel puțin –, purta sigiliul editorial (sine anno, din păcate) al lui Garabet Ibrăileanu.

Minusculul exemplar s-a deschis singur la pagina penultimei secțiuni (erau patru în total: prima nu avea niciun titlu, a doua se numea Sonete, iar ultima, și cea mai mică, întrucât cuprindea doar cinci poezii, se numea, simplu, Adaos). Penultima secțiune purta titlul Poezii din adolescență. Dacă întreaga carte s-a deschis singură în acel loc, m-am pornit să întorc paginile poeziilor adolescentului Eminescu. Șirul anilor poemelor lui, în raport cu data bine cunoscută a nașterii, făceau ca secvența biografică selectată de Ibrăileanu să conțină creația unui tânăr evoluând literar-poetic de la 16 la 19 ani, adică între anii calendaristici 1866 și 1869.

Din totalul, și în acest caz, redus (doar 14), al creațiilor adolescentului -Eminescu, poemul asupra căruia, inițial involuntar – poate ca reflex provocat oricărui cititor de către un text celebru pentru toate ge-nerațiile publicului care l-a citit, în școală și acasă, pe Eminescu –, am zăbovit are ca titlu prima parte a unei propoziții interogative directe (reluată de primul vers și completată de cel de-al doilea), titlul în sine, unul reductiv din perspectivă sintactică, sugerând, în raport cu primele două versuri, o alură enunțiativă: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie.

Am parcurs și celelalte poezii din aceeași secțiune, pentru că am vrut să văd – atât cât mi-a permis o astfel de ediție – care erau preocupările tematice ale unui poet, adolescent de 16-17 ani, din ultima treime a secolului al XIX-lea. De altfel, cele mai multe dintre poezii aparțin acestei vârste, lucru dovedit de anul apariției publicistice a respectivelor texte, an menționat cu grijă de editor în final (Cuprinsul, pp. III-IV). Astfel, din cele 14 texte „din adolescență“, 7 au fost publicate în anul 1866, pe când Eminescu avea 16 ani, 2 în 1867, la 17 ani, alte 2 în 1868, la 18 ani, iar 3 în 1869, la 19 ani. Gazetele literare care l-au publicat au fost, cum se știe, cea de debut, o revistă literară a elevilor (a învaețaeceilor gimnaesiaști de’n Cernaeuți, cum notează fidel editorul, păstrând grafia epocii) și, respectiv, Familia orădeană, condusă de mentorul debutantului poet, literatul Iosif Vulcan (debut dublu, în 1866). Familia l-a găzduit pe poetul elev (în scurt timp, viitor student) în toate celelalte apariții „din adolescență“ ale sale, exceptând ultimul text al secțiunii, poezia La moartea principelui Știrbei, publicată, cum notează editorul, „în foi volante, April 1869“.

Câteva gânduri despre tânărul poet Eminescu

Textul care m-a făcut să nu părăsesc deloc secțiunea creației poetice adolescentine a lui Eminescu, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, a apărut, așadar – după cum ne informează, atent la fiecare detaliu, editorul –, în Familia din „2/14 Aprilie 1867“. Este poemul pe care îl știm cu toții, fără fi fost introduse ipotetice variante manuscrise, un text preluat de toate edițiile canonice ulterioare de referință și ajungând ca atare până în lumea diversă a manualelor școlare de literatură română, de după dispariția poetului, de-a lungul a peste un secol și câteva decenii.

Desigur, unele dintre poeziile „din adolescență“ vor fi fost gândite, proiectate sau chiar schițate de elevul Eminescu înainte, cu mai mult sau mai puțin, față de anul publicării lor. Nu avem cum ști cu precizie, cu cât timp înainte de viitoarea publicare adolescentul își va fi conceput în minte sau își va fi trecut pe hârtie părți dintr-o poezie sau alta, în maniera în care cunoaștem acest lucru despre alți poeți, precum, de pildă, Coșbuc (din propriile lui mărturii), care vor fi procedat așa, atunci când inspirația fertilă îi va fi frecventat, ziua sau noaptea.

Ceea ce putem constata, luând ca referință ediția Ibrăileanu, este că, -dintr-un număr de 14 poezii aparținând adolescent-tânărului poet, 6 (deci, aproape jumătate) au ca obiect al referinței ori relatării poetice alte realități decât cea a iubirii, temă dominantă (deși nu în exclusivitate) în restul celor 8 poeme.

Poemul are ca ax ideatic central și, totodată, ca leitmotiv recurent o sintagmă adlocutivă alcătuită invariabil din vocativul Românie (accentul semantic reflectat fonetic fiind purtat de marca morfologică a desinenței de vocativ singular feminin -e de la substantivele având nominativul în -ia, la nume de țări de tipul Germania, Rusia, Spania, Italia, Portugalia etc.), vocativ precedat de adjectivul-epitet dulce, într-o poziție tipic poetică a epitetului, și anume cea antepusă. Sintagma este parte a titlului care reprezintă, sintactic, o propoziție, cum am arătat deja, interogativă indirectă, cu alură asertivă. Totodată, aceeași sintagmă, în poziție inițială de această dată, prin urmare la începutul enunțului, se regăsește, identică, în ultimul vers, al optulea, al fiecăreia dintre cele patru strofe, inversând astfel termenii titlului: de la ce-ți doresc eu ție, dulce Românie la dulce Românie, asta ți-o doresc, versul apărând, astfel, de patru ori de-a lungul poemului, ca încheiere rotundă, armonioasă, identic repetitivă a fiecărei unități strofice.

O atare tehnică poetică alambicată trădează, fără doar și poate, abilitatea precoce, strategia discursivă remarcabilă, surprinzătoare la un adolescent debutant, aflat înaintea primelor sale poezii publicate în reviste. Dar dezvăluie și o cultură a lecturii pe care o bănuim (și o știm) foarte solidă, dincolo de exercițiile poetice mânuite cu dexteritate. Ne aflăm înaintea unei prosopopei de cea mai clasică factură retorică, identificabilă cu ușurință în textele Antichității latine (la un Cicero, de pildă, pentru a restrânge aria comparației la faimoasa prosopopee din suita celor patru discursuri Catilinare). Or, exact aici stă miezul chestiunii pe care doresc să îl scot la lumină.

Un adolescent de 16-17 ani (știm exact doar anul publicării, 1867, nu și pe cel al conceperii poemului) vorbește co-naționalilor săi, la doar patru ani de când Unirea Principatelor Române condusese, din punct de vedere politico-statal, la apariția denumirii oficiale de România, despre: țara (mea) de glorii, despre țara (mea) de dor (v. 2 din prima strofă), -despre trecutul ei măreț (mare, îi spune adolescentul autor, v. 4), dar și de acel mare viitor (ibid.) al acestei țări; despre acele large steaguri tricoloare (v. 5), care flutură în vântul istoriei, simboluri ale celui care a fost, este și va fi poporul mare, românesc (v. 6), ambele versuri aparținând celei de-a doua strofe; despre arme cu tărie (v. 6), care fac posibil și adevărat acel vis de vitejie, fală și mândrie (v. 7), care a înflăcărat dintotdeauna orice suflet românesc (v. 6), ambele versuri situându-se în ultima strofă.

Dar nu numai acest prim poem celebru al lui Eminescu adolescentul iradiază numele și făptura Patriei sau ale unor părți ale acesteia.

În primul text din secțiunea amintită, intitulat La moartea lui Aron Pumnul (publicat în anul 1866), adolescentul poet se adresează din nou adlocutiv, tot prosopopeic, aici „frumoasei Bucovine“ (frumoasă Bucovină, v. 1 din prima strofă, Bucovina, v. 1 din strofa a patra), al cărei plâns, la moartea marelui său cărturar, devine expresia unui sâmț național (v. 5 din aceeași strofă).

Mai mult decât atât, în poemul intitulat direct La Bucovina (tipărit în același an 1866 ca și precedentul, dar în Familia), anticipând cu aproape un an sintagma care îl va face celebru (dulce Românie), adolescentul de 16 ani creează nu-cleul viitoarei sintagme prin alipirea epitetului de același substantiv Bucovina, din poemul dedicat lui Aron Pumnul: dulce Bucovină (v. 1 al primei strofe), care își găsește corespondentul sintagmatic în ultimele cuvinte ale poemului, din ultima strofă, Bucovina mea.

Într-un alt poem, apărut tot în Familia, cu o lună înaintea celui închinat Bucovinei lui, poem cu titlul Din străinătate, adolescentul de 16 ani își deschide cititorului propriul suflet, străbătut de cel mai greu suportabil sentiment al absenței: dorul. Pe foarte tânărul poet îl macină dorul, unul nemărginit (v. 4 din strofa a doua), de ale patriei dulci plaiuri (v. 4 din prima strofă), de locul meu natal (v. 2 din penultima strofă, a opta), cu natala mea vâlcioară, cu cristalul pârâului de-argint, cu a codrului tenebră, poetic labirint (în strofa a treia), cu colibele din vale (strofa a patra), între care s-ar putea afla și o casă, tăcută, mititică (v. 1 din strofa a cincea), dorul de câmpia ‘nfloritoare (v. 1 din strofa a șasea), unde se aud concertul […] paserilor și cântarea în cadență a frunzelor (vv. 2-3 din antepenultima strofă, a șaptea). Scriind și vorbind de pe alte meleaguri, din străinătate, adolescentul visează un singur vis-dor: Da! Da! Ași fi ferice, de-ași fi încă odată (sic!) / în patria-mi iubită […] Am subliniat intenționat nucleul întregului câmp semantic al poemului: cuvântul patria.

Acesta reapare într-un alt text poetic, când adolescentul devenise tânărul poet, deja cunoscut. Junii corupți apare la cei 19 ani împliniți ai autorului (tot în Familia, ianuarie-februarie 1869). Pe o nouă coardă, alta decât cea lirică, respectiv pe cea, eminamente clasică, a satirei cu inflexiuni de invectivă (romantic asumată stilistic, cu origini, ca specie, în egală măsură antic-clasice), foarte tânărul poet, abia ieșit din adolescență, li se adresează direct celorlalți tineri contemporani, numiți metaforic suflete-amăgite și spirite-amețite (primele două versuri ale poemului), pe care îi descoperă incapabili să trăiască măcar o scânteie din idealul iubirii de țară: În darn răsună vocea-mi de eco repețită, / Vă sgudue arama urechea amorțită / Și simțul leșinat; / Virtutea despletită și patria-ne zee / Nu pot ca să aprinză o singură scântee / În sufletu ‘nghețat.

Finalul ciclului Poeziilor din adolescență editate de Ibrăileanu aparține, prin poemul La moartea principelui Știrbei, aceluiași an de creație și publicare 1869, în luna aprilie, dar apariția s-a realizat, notează editorul (p. IV), „în foi volante“. Cele doar patru strofe sunt construite pe dualitatea națiunea (cea) română (v. 1 din strofa a doua) și Domnul României (Barbu Dimitrie Știrbei, în ultimul vers al poemului). Termenul națiune apare acum pentru prima oară în lexicul poeziilor din frageda tinerețe a poetului, în vreme ce România reapare, după fulminanta prezență repetată din leitmotivul Ce-ți doresc eu ție […]

Școala și Patria sau în loc de sumare concluzii

Ne aflăm nu doar într-un alt secol față de Eminescu, ci și într-un alt, nou, mileniu.

Pe de o parte, prin manualele sale de azi, de la toate nivelurile învățământului, cu precădere de la cel primar și, fără nejustificate reticențe, continuând până la ultima clasă de liceu, școala românească trebuie să mențină contactul cu ceea ce poate nu greșesc numind sentimentul patriei. Acest sentiment trece direct prin și traversează limba română, care este, fundamental, altceva decât săracul limbaj informatic actual, iremediabil debitor limbii engleze (insular-transoceanice). Căci, cum numai Nichita a știut, la mijloc de veac XX, să o spună, patria mea este limba română.

Așadar, cele două realități, patria și limba română, îngemănate și întrepătrunse, trebuie să fie în continuare reflectate de conținutul manualelor de școală, mai presus de orice preuniversitară. Istoria culturii literare românești o cere. Adolescentul și foarte tânărul Eminescu s-ar întrista dacă ar ști că patria lui nu lasă școlii decât slabe șanse de a se vedea oglindită în manualele de azi. Și că termenul de patriotică, atașat celui de poezie sau de literatură, provoacă utilizatorilor și consumatorilor de azi ai limbii și literaturii române, în școală și, în general, în societatea actuală, doar condamnabile și marginale vibrații nostalgice.

Pe de altă parte, veșnic tânărul Eminescu ar avea la fel de triste motive de întristare, dacă ar vedea că, în lumea breslei scriitoricești, conceptul de poezie închinată patriei, pământului, eroilor ei, națiunii române a dispărut, astăzi, în neant. Desigur, era romantică este cea care a dispărut, totodată retorica și recuzita ei, odată cu ea. Dar sentimentul, ca sursă afectiv-imagistică, sentimentul iu-birii profunde a țării, a poporului ei și a istoriei lui, nu a dispărut, nu a putut dispărea, pentru că nu-l poate nimeni alunga nici din suflet ori minte, nici din universul cuvintelor.

Școala trebuie, în opinia mea, să facă, decât până acum, în acești ultimi (zeci de) ani, mult mai mult loc patriei. Iar scriitorii, poeții mai ales, să nu o uite, alungând-o, precum odinioară Platon chiar pe poeți, din Cetatea ideală a scrisului lor.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în nr. 61-62 al revistei Tribuna Învățământului