În nomenclatorul neoficial al ocupațiilor românilor de peste hotare s-a impus în ultimii 20 de ani un termen-vedetă, cu blânde conotații peiorative, mai degrabă compătimitoare: căpșunar. Deși printre fericiți s-au aflat și multe femei, echivalentul feminin căpșunăriță n-a fost acreditat. Nici nu era nevoie, de vreme ce semantica termenului de bază este transparentă și ambele sexe sunt subînțelese. Mai nou, a căpătat valoare de circulație și un frate siamez, zmeurar, care ne plasează tot în zona lui râsu-plânsu, definitorie pentru fascinantul spațiu mioritic. Iată cum limba română reacționează la nuanțele evoluției sociale înregistrând lexical efectele exodului spre Apus, probă indubitabilă a îmbogățirii ei în chip obiectiv, prin voința liberă a vorbitorilor nativi. În strânsă conexiune cu cele de mai sus, Institutul Național de Statistică ne avertizează asupra unei realități alarmante: populația României a scăzut constant în ultimele două decenii, ajungând în 2014 sub 20 de milioane de locuitori. Cauzele bine cunoscute sunt trei: numărul mare al deceselor anuale, scăderea ratei natalității și – nota bene! – migrația externă. Fiecare dintre acestea ar merita o analiză separată, la rece, pentru a înțelege mai bine destinul prezent și viitor al poporului nostru. Studiile specialiștilor s-au focalizat nu o dată pe conceptul de speranță de viață a românilor în raport cu alte națiuni (poziția noastră în Europa este – previzibil – la urmă), pusă în legătură cu asistența medicală, calitatea hranei și a apei potabile, stresul social, sta­bilitatea familiilor, zestrea genetică, poluarea. Realitatea natalității scăzute este determinată de alți câțiva factori, între care prosperitatea sau non-prosperitatea materială, „filozofia” avortului, sărăcia familiilor tinere, educația ori deficitul de educație, modelele standard, prudența în planificarea familială etc. Cât despre migrația românilor – odisee începută imediat după Revoluția din decembrie 1989 și neîncheiată încă –, s-a scris și s-a vorbit enorm, între cauzele istorice fiind menționate constant prăbușirea economiei românești și creșterea spectaculoasă a șomajului, libertatea de circulație a oamenilor, integrarea noastră în structurile europene, emanciparea cetățenilor români. Știm bine ce categorii sociale au migrat și continuă s-o facă: elitele juvenile (elevi, studenți și tineri olimpici, talente native și performante), muncitori de toate felurile, meseriași pluricalificați, culegători de fructe și legume, aventurieri și inși certați cu legea, rromi vaganți și neobosiți în a străbate drumurile Europei, cadre didactice beneficiare ale magicului concediu fără plată pe un an, funcționari. Nu puțini români prestează munci sub calificarea lor, dar o fac de nevoie, în lipsa altor opțiuni, din disperare, cu speranța unei schimbări în bine. Nu au lipsit din arsenalul sentimental național compătimirea, solidaritatea cu cei plecați, retorica politicianistă, gâlceava pe multe voci la fiecare rotativă electorală, „îmbrățișarea” câteodată isterică a destinului fraților din diaspora, ignorați, chipurile, de autoritățile din țara natală. După toate precizările oficiale, peste trei milioane de români trăiesc și muncesc departe de patrie. Soarta lor nu este întotdeauna cea mai fericită; ei practică îndeletniciri modeste: muncitori cu spinarea/salahori, zidari, mozaicari, parchetari, dulgheri, zugravi, sudori, electricieni, șoferi de taxi ori de autobuz, paznici, constructori în echipe stabile, instalatori, bone, menajere, îngrijitoare, lenjerese, vânzătoare etc. Cei din țară, îndeosebi de la sate, își duc viata pe caiet cu tot ceea ce implică această sintagmă a existenței paupere. Profesorul Corneliu Bichineț, vicepreședinte al Consiliului Județean Vaslui, a publicat la finele anului 2015 volumul de proză scurtă intitulat chiar „Viața pe caiet” (Editura Limes, Florești-Cluj, 184 p.), cu o tipologie umană diversă a „marginalilor”, inși prinși între sat și oraș, într-un topos sordid, umil, înduioșător, personaje pitorești, boeme, trăind într-un orizont crepuscular, alienate, declasate, dedate patimii bahice și unei concupiscențe pătimașe. Este interesant de observat că în limbajul curent au mare putere de circulație structuri lingvistice impuse în acești ani ai tranziției fără sfârșit: ajutor social, șomer, asistat social, fără ocupație, zilier, pensionat medical, handicapat ș.a. Intelectuali distinși și analiști sagace ai fenomenului românesc admit că faimoasa Lege 416 (legea ajutorului social) a cultivat, fără să-și propună, o veritabilă cultură a nemuncii. Cel puțin pentru o parte a sărăcimii noastre o atare aserțiune este perfect valabilă și se referă la persoanele care n-au muncit niciodată și inima nu le dă ghes nici în cele mai dramatice situații. Deasupra lor se plasează, desigur, actualii pensionari ai fostelor CAP-uri, pensionarii cu un stagiu insuficient de cotizare, pensionarii cu anticipație, pensionarii medical, alte categorii de la frontiera sărăciei, precum și cei care contează pe banii rudelor din străinătate. Stratificarea socială este dură și nu iartă. Pentru oamenii de la margine traiul cotidian reprezintă – cum titrează adesea presa – provocarea supremă. Iar datele și cifrele sunt neliniștitoare. O treime din familiile copiilor din mediul rural (termen de raportare: județul Vaslui) nu au venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi. Peste 8000 de familii beneficiază de venitul minim garantat, consfințind dramatic statutul oamenilor din subterană. Unu din opt copii din mediul rural se culcă flămând, unu din cinci copii între 1 și 5 ani nu a fost la medic în ultimul an; unu din cinci copii muncește înainte sau după școală și unul din opt absentează pentru a munci în gospodărie. La nivel național 8 minori din 100 trăiesc în zona „sărăciei severe”, conform unui studiu al UNICEF.
Pentru minorii categoriilor socio-profesionale menționate mai sus, școala este o instituție facultativă, de care se pot dispensa la nevoie, pe care o abandonează fără regrete ori constrânși de sărăcie, când familiile stau să se destrame, ei urmând adesea vocile de sirenă ale tentațiilor de tot felul și intrând în încurcături cu iz infracțional și penal. În satele noastre, care se împuținează demografic, școala este un colac de salvare pentru familiile sărace, beneficiare ale alocației lunare și ale cornului și laptelui. Vocația nemuncii proliferează în aceste zone mai abitir decât în alte locuri, fiind întreținută de alcool și de tovărășii nefaste la crâșmă, în bodegi obscure, unde se beau licori îndoielnice și se declanșează conflicte spontane, care degenerează în violență și crimă. Date fiind înlesnirile transportului public, microbuzele pătrund în toate satele noastre, iar cadrele didactice preferă naveta și traiul la oraș. Ele stau la școală strictul necesar și doar dacă sunt serioase termină materia și fac educație intelectuală, civică și morală discipolilor lor. Decalajul de calitate dintre învățământul rural și cel urban a fost semnalat de mult timp, dar studiile sociologice aprofundate au rămas în stadiul de constatare, împănate cu date și cifre pe care nu le contestă nimeni, dar care mor lent în dosare inerte, în sertare și birouri capitonate. Viata pe caiet curge netulburată într-o Românie a tuturor contrastelor, a tragediilor colective și individuale, a falimentului, manelizării și distracțiilor frivole, o țară socotită de mulți semicolonială, cu o suveranitate limitată, pierzându-și reperele valorice și uitându-și prea repede rădăcinile istorice. Până când vom trăi într-o istorie minoră – de care vorbea Emil Cioran – și când vom realiza „schimbarea la față”?
Teodor Pracsiu