1. Amintiri personale, dar și realitatea oricărui deceniu postbelic situat înainte sau după 1989 ne pot conduce cu ușurință spre o concluzie cel puțin surprinzătoare, în ceea ce privește conținutul învățământului românesc din etapele sale premergătoare stadiului universitar.

Simplificând, putem constata cum cea dintâi întâlnire a elevului de școală primară cu – inițial – rudimentele științei, apoi, în cadrul gimnaziului, începutul cunoașterii fundamentelor diferitelor domenii ale științei se realizează sub cupola a două discipline-pilot esențiale. Pe de o parte, știința matematicii, parcursă progresiv, de la bazele ei aritme­tico-geometrice până la abstractele abordări analitice superioare. Pe de altă parte, știința limbii. În anii școlii primare și gimnaziale aceasta înseamnă, în exclusivitate, întâlnirea cu gramatica limbii materne. Desigur, treptat, elevul ia contact și cu științe complementare matematicii și, respectiv, gramaticii limbii materne. Este vorba de disciplinele din aria științifică așa-numită „exactă“ – fizică și chimie în primul rând –, iar la polul (aparent) opus, vorbim de domeniul științelor umaniste: limbile străine, istoria, filosofia, științele naturii, ale societății, ale corpului uman, precum și discipli­nele vocațional-artistice.

Avem în față, astfel, tabloul, doar schițat, al cunoașterii de ordin general, așadar în spiritul tradiționalului concept de cultură generală (fără implicarea cu­­noașterii de ordin strict tehnic, aplicativ). Acest tablou ne este oferit de învăță­mântul românesc de-a lungul celor aproape trei sferturi de veac scurse de la încheierea ultimei conflagrații mondiale până în prezent. A fost, după cum știm, o lungă perioadă de reașezări multiple, succesiv reformatoare (sau „reforma­toare“), din perspectiva acelui model ideal de educație pe care inumerabilele încercări de ameliorare, codificate sub forma unui corpus, destul de cuprinzător, de legi ale învățământului (de la prima, finalizată în anul 1948, până la ultima, elaborată și statuată ca atare, ca Lege a Educației Naționale, în anul 2011), au încercat și – parțial, fiecare – au și reușit să-l pună, mai mult sau mai puțin durabil, în aplicare.

Concluzia de la care au pornit observațiile noastre de mai sus poate fi formulată, în termenii cei mai simpli(ficați), după cum urmează.

Matematica, împreună cu discipli­nele complementare sau adiacente din punct de vedere științific, respectiv, de cealaltă parte, gramatica limbii materne și, pornind de aici, disciplinele consti­tuite, succesiv și interdependent, pe baza cunoașterii lingvistice, au dominat orizontul formativ-educațional al elevului român din epoca celei mai recente modernități până în contemporaneitate. Nu este locul, aici, să ne exprimăm, în afara unei analize complexe și aprofundate, doar opinia în legătură cu justețea sau, mai curând, posibilitatea de îmbunătățire, prin lărgire și adâncire, a unei atari perspective de abordare în construcția sistemului educațional. Ne limităm doar să observăm, concluziv, că disciplinele în cauză, pe scurt, matematica și gramatica, au fost și rămân, în învățământul românesc din era modernă, cele două porți de intrare oferite elevului, de la primul său contact școlar, în templul științei.

Destinul celor două discipline, de-a lungul traseului preuniversitar, nu a fost, însă, niciodată unul egal, pe măsura apariției, practic simultan, a acestor discipline în orizontul școlar. Dimpotrivă, acest destin a stat mereu sub semnul inegalității. Una, din păcate, flagrantă. Este cea de-a doua parte a aceleiași concluzii pe care o putem trage în urma examinării sintetice a conținutului învățământului românesc din era ultimei lui modernități, cea postbelică.

Astfel, matematica și gramatica putem constata că merg mână în mână în primii – și, de altfel, cei mai importanți, din punct de vedere formativ – ani ai instrucției școlare, și anume în primii opt ani de școală, aceea găzduită de gimnaziu (cu includerea învățământului primar). Din momentul accesului la liceu, legătura cu gramatica maternă se rupe: și brusc, și definitiv. Achizițiile teoretice, dar, mai ales, caracterul aplicativ al științei limbii sunt îndepărtate, pentru totdeauna, din programa școlară, prin urmare din orizontul, progresiv lărgit, al elevului de liceu. El nu mai are nici cum, nici când să se mai întâlnească, decât aleatoriu, cu principiile și normele gramaticii limbii materne. Pe care o va utiliza, atât la nivelul oralității, cât și în scris, fie după modelul oferit de profesorii săi de la diverse „materii“ (model receptat preponderent, dacă nu exclusiv, sub forma comunicării orale), fie după modul în care se exprimă propriii colegi de școală, în vorbirea lor directă ori în compuneri comentate. Unde mai punem și faptul că, în vreme ce gramaticile altor limbi, cele tradițional și inevitabil numite „străine“, se dezvoltă, ca ofertă curriculară, de circa trei decenii, tuturor elevilor, începând din anii de învățământ primar, și se amplifică, în studiul lor instituțional – ca număr de limbi studiate și ca număr de ore – până la sfârșitul liceului, studierea gramaticii, inclusiv normative, a limbii materne constatăm că este, pur și simplu, răpită ca șansă educațională elevilor noștri, de la prima la ultima lor clasă de liceu.

Rațiunea (sau rațiunile, motivele, cauzele etc.) unei astfel de viziuni în domeniul contactului cu știința limbii nu mi se pare a fi nici evidentă, nici etic corectă. Cât mai simplu vorbind, nu pot înțelege de ce învățământul românesc nu oferă deloc și elevilor de liceu – așadar, tinerilor aflați pe ultima lor traiectorie de edificare educațional-formativă – posibilitatea de a aprofunda achizițiile (în plus, mai mult practice și aplicative) cu care elevul își încheie cunoașterea limbii materne în ciclul primar și gimnazial, pentru ca să poată dezvolta, în ceilalți ani următori, ai învățământului preuniversitar, aceste achiziții la un nivel superior: unul preponderent teoretic, inclusiv prin inițierea în fundamentele lingvisticii generale, fără ca, prin aceasta, să se părăsească domeniul de bază al gramaticii normative și aplicate.

Matematica, așadar, nu-l părăsește pe elev în toți cei doisprezece ani ai formării sale școlare complete. Gramatica oare de ce?

2. În consecință, probele de cunoaștere a limbii materne, pe care unele facultăți (desigur, altele decât cele filologice) le solicită, acolo unde se mai susține, încă, în condițiile de astăzi, un examen de admitere tradițional, și nu pe bază de interviu sau de dosare de concurs, mi se par o dovadă de cinism educațional. Nu avem dreptul să solicităm absolvenților de liceu, indiferent de profilul acestuia, cunoașterea gramaticii limbii materne, atunci când, așa cum se întâmplă în învățământul românesc de astăzi, sistemul nu oferă elevilor nicio oră de studiere obligatorie a limbii materne. Ruptura dintre ciclul gimnazial și cel superior se vădește a fi prea mare, aproape irecuperabilă, exceptând o pregătire individuală, privată, a viitorului candidat.

Dar, mai apoi, ce se întâmplă? Cunoștințele, atunci când sunt asimilate fie în goană și cu eforturi suplimentare, fie în afara unei instrucții instituționalizate, devin evanescente, după ce fostul candidat, schimbându-și statutul, prin admiterea în învățământul superior, îmbrățișează, la absolvire, o carieră profesională fără nicio legătură cu pregătirea filo-logică. Gramatica limbii materne devine pentru toți o amintire. Respectarea normelor gramaticale fundamentale, atât în scris, cât și în comunicarea orală, mai ales în ceea ce se numește discursul public, se transformă într-o îndatorire uitată, într-un gest automat, mai curând reflex, într-o intuiție dificil rememorată, aleatorie și facultativă. Într-un singur cuvânt, discursul public scapă de sub orice control datorat educației gramaticale. Iar cea care suferă, din neglijența comună și indiferența individuală, este ea, limba română sau oricare limbă maternă.

De ce spunem că suferă?

Pentru că ea, limba unei – de fapt, a oricărei – societăți avansate în linie tehnologică și, nu mai puțin, în direcții -multiple cultural-spirituale, se vede, în absența unei educații gramaticale, pur și simplu violentată de utilizări și uzuri greșite, de abuzuri ale erorilor, toate datorate uitării bazelor gramaticii ori – ceea ce este cel mai grav – datorate necunoașterii acestora: de la necunoașterea indivi-dual-personală la cea colectivă.

Dacă ne „ajută“ calculatorul să aflăm cât este radical din  și dacă, evident, este mult mai comod să-ți spună el, pe telefon sau pe tabletă, cât face 79×283, în schimb, ce altceva ne poate ajuta – în afara fundamentelor gramaticii – să utilizăm corect, de pildă, infinitivul verbului (a) apărea, în loc de (a) „apare“, viitorul verbului (a) prevedea, în loc de „(o va) prevede“, și să nu mai folosim la comparativul și superlativul obișnuit din română adjective de origine neologică (latină), precum supe-rior, optim sau perfect? Pentru că, oprindu-ne doar la aceste ultime exemple, numai gramatica ne arată că aceste forme adjectivale sunt, ele însele, la comparativ sau la superlativ, și că este, prin urmare, o dovadă de incultură crasă, deci de vorbire agramată, să spunem „mai superior“, „cel mai optim“ sau „foarte perfect“…

Ca și morfologia, sintaxa, părăsită de controlul gramatical, ajunge, și ea, într-o la fel de gravă suferință, în același discurs public. Dezacordul subiect-predicat are rădăcini străvechi în comunicarea orală românească, dar rămâne în continuare un fenomen agramat de strictă actuali-tate. Astfel încât îl auzim pe un distins primar de sector spunând fără să clipească: „Oameni care era de la mătură i-ați adus aici“. Dar și în materie de sintaxă erorile evoluează, astfel încât, la nivelul, spre exemplu, al frazei, se încurcă subordonatele între ele, completivele directe cu cele indirecte amestecându-se în memoria din ce în ce mai agramată a comunicatorilor publici: astfel, o auten-tică specialistă în domeniu, de meserie reporter-corespondent la un post de televiziune, ne anunță că „Localnicii au ieșit să vadă despre ce s-a întâmplat“.

În materie de vocabular, limite ale inventivității, practic, nu mai există. În opinia mea, ar trebui în fiecare an revi-zuit, îmbogățit și editat, inclusiv prin tipărire, câte o ediție nouă a Dicționarului de Neologisme sau a celui Explicativ. Numai în ultimul an și jumătate, din cauza celebrei pandemii – un alt aspect al globalizării actuale –, lexicul românesc, probabil pentru a ține pasul cu cel internațional, a introdus în circulație publică cuvinte complet inexistente anterior, iar uzul le-a validat și întărit, aproape instantaneu, apariția pe lume. Nu doar acum zece sau douăzeci de ani, dar nici măcar acum doi sau trei, cine dintre noi auzise de ori folosise, în mod obișnuit și curent (în afara uzului „tehnic“, de „specialitate“), cuvinte pe care oricare vorbitor în mediul public le folosește, acum, la orice oră din zi și din noapte: vaccinal, popu-lațional, (a) negativa/pozitiva (negativat, negativare, pozitivat, pozitivare etc.), protectiv, (a) proceduriza, (a) prioritiza, antivaccinist, și așa mai departe.

Fără îndoială, invenția (și inventivitatea!) vorbitorilor în materie de vocabular nu au o legătură directă cu gramatica. Și totuși… Atunci când un semn lexical al acordului, al acceptării, în engleza contemporană, cum este universal cunoscutul ok, pătrunde și în limba noastră, precum în limbile mai tuturor comunităților etno-geografice internaționale de mai mare sau mai mică extensiune, căpătând statutul de adjectiv, se întâmplă că el intră deja cu toate drepturile în marea categorie gramaticală a adjectivelor, astfel încât, deși totalmente inflexibil, obține dreptul și la exprimarea gradelor de comparație: „mai ok“, „foarte ok“, „cel/cea mai ok“. Oare, mă întreb, să fie acest fenomen, din unghiul de vedere al gramaticii (prin raportare la alte adjective inflexibile și fără grade de comparație, tot împrumuturi, ca „bleu“, sau alte nume de culori, ca „mov“, „roz“, „lila“ etc.), chiar unul… ok?

3. Între gramatică și societate nu poate și nu trebuie vreodată să se înalțe un zid, chiar și nevăzut. Gramatica, oricât de incomplet învățată în școală, este destinată exclusiv uzului social, fundamentării dialogului normat al mem-brilor societății, de la copiii preșcolari până la adulții aflați în continuă și -neîntreruptă formare (la formation -continue, life long learning). Gramatica nu ridică și nu pune obstacole în comunicarea dintre membrii societății. -Dimpotrivă, ea le dă la o parte, le dis-truge. Prin educația școlară și universitară, gramatica previne înălțarea oricăror bariere. Gramatica este o știință socială, în sensul că ea servește, în mod absolut, societății. Necunoașterea sau neglijarea gramaticii limbii materne, prin indiferență, abandon și nepăsare, afectează sănătatea mintală, dar și pe cea psihică a oricărei comunități, de la cele mai restrânse mergând pînă la nivelul națiunii.

Care pot fi concluziile ultime pe care le putem formula, pornind de la o sumară analiză, ca aceasta de mai sus?

Vom da cuvântul unor specialiști în teoria limbii. Adevărurile semnalate de aceștia, în urmă cu peste jumătate de veac și, respectiv, aproape patru decenii, rămân permanent valabile și incontestabile, în pofida îndepărtării, fie și relative, de problemele normativității în orizontul cercetărilor și preocupărilor lingvisticii contemporane.

În teza de doctorat a uneia dintre cele mai remarcabile specialiste în filologia clasică și în lingvistica generală din epoca postbelică, profesoara Lucia Wald, teză publicată în anul 1969, sub titlul Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, autoarea definește normarea limbii, prin intermediul gramaticii, ca pe o condiție sine qua non a împiedicării degradării unei limbi: „Dar ceea ce este în mod vizibil un semn al degradării limbii este lipsa normei, existența dubletelor, adâncirea diferențelor dialectale, ruptura între limba scrisă și cea vorbită. /…/ O altă trăsătură care denotă starea de regres este penetrabilitatea structurii gramaticale“.

O altă personalitate de seamă a filologiei românești, de formație în egală mă-sură clasică, academicianul Alexandru Graur, publica, la începutul anilor ’80, un Dicționar al greșelilor de limbă. Introducerea debutează cu o simplă întrebare: „De ce trebuie cultivată limba?“ (p. 5, ed. orig.). Răspunsul ilustrului filolog, unul triplu, nu mai necesită comentarii suplimentare. Selectez mai jos doar primele două puncte ale acestui răspuns:

„1. Fiecare om are felul său specific de a vorbi, ba, mai mult decât atâta, folosește moduri de exprimare diferite de la o împrejurare la alta. Dacă nu s-ar crea norme, limba s-ar diferenția atât de repede și atât de profund, încât ar deveni greu să ne înțelegem unii cu alții.

2. Abaterile de la normele academice trădează adesea lipsa de cultură a vorbitorilor, de exemplu e destul să auzim pe cineva că zice a tramversa în loc de a traversa, ca să ne dăm seama că e ignorant. Cum nimeni nu e bucuros să i se pună în felul acesta o pecete infamantă, trebuie să facem totul pentru a elimina astfel de abateri.“ (ibid.)

Dacă a face totul rămâne, în textul reputatului lingvist român, un nedorit ecou al limbajului ideologizat al epocii
– ultimul deceniu al comunismului ro-mânesc –, fondul chestiunii se păstrează nealterat.

În condițiile în care este, într-adevăr, absolut imposibil să facem totul, în schimb este foarte posibil să ieșim din carcasa indiferenței, științifice și civice, în ultimă instanță, și să micșorăm, după putințele fiecăruia dintre noi, specialist sau simplu utilizator al limbii române, aria erorilor, printr-o necesară reinstituționalizare a locului gramaticii în școală și, de aici, în societatea românească, în preocupările și grija fiecăruia dintre noi. Cei de azi, dar, mai cu seamă, cei de mâine, adică pentru totdeauna.

de Liviu FRANGA – profesor universitar