Printr‑un capriciu blând al hazardului, cercul de prieteni în care mă mișc astăzi este alcătuit exclusiv din foști inspectori școlari, toți pensionari (șapte în total), doi dintre ei având încă ore la două licee vasluiene. Unul dintre camarazi s‑a născut în perioada interbelică, ceilalți șase după război. Disciplinele pe care le‑au predat sunt următoarele: limba și literatura română, matematica, fizica, chimia, științele sociale, limba franceză. Câțiva au fost mai mulți ani directori de licee, iar ca inspectori școlari au avut funcții de conducere în structura județeană specializată (ISJ). Ca să folosim o expresie în vogă, cam rebarbativă, sunt oameni cu expertiză, toți cu peste 40 de ani vechime în învățământ, contemporani care au auzit și au văzut multe și, pe cale de consecință, știu multe. Au un nivel de cultură generală peste onorabil, iar din punctul de vedere al veniturilor lunare aparțin clasei de mijloc românești. Trăiesc decent, cu case normale (nu vile), cu mașini (nu toți), au copii mari, realizați și prin ceea ce fac nu ies în evidență, nu sunt ostentativi prin nimic, altfel spus, nu epatează, nu frapează prin stridență. Întâlnirile noastre sunt de regulă duminicale și se desfășoară vara în spații deschise, iar iarna în localuri cuviincioase și primitoare.
Ar fi o „aroganță“ – vorba lui Gigi Becali – să fac o paralelă între noi și conclavul țărănesc din poiana fierăriei lui Iocan („Moromeții“); ar însemna să amestec planurile (realist‑ficțional) și să cădem cu toții în megalomanie. Referința livrescă este folositoare doar ca argument cultural; viața are alte legități și alt curs, determinate obiectiv. Ficțiunea are legitățile ei specifice, controlate strict de voința auctorială.
Discuțiile sunt libere, neîncorsetate de nicio interdicție și vizează toate temele posibile, de la literatură, fizică atomistă, prețuri, climă și până la politică. La acest din urmă subiect vocile se acutizează, orgoliile se inflamează, discuțiile se aprind până când cineva are buna inspirație să propună să trecem la altceva. Conform previziunilor, tema predilectă este școala. Opinia cvasigenerală este că învățământul românesc din ultimii aproape 29 de ani a căzut în mediocritate, iar cauzele sunt multe: schimbarea generațiilor, dispariția examenelor exigente la facultăți, demonetizarea treptată a diplomelor universitare, scăderea dramatică a valorii intelectuale a doctoratelor, o practică pedagogică precară, orientarea predilectă a tinerilor către facultăți cu finalitate lucrativă (drept, medicină, structuri militarizate), inerția profesională a cadrelor didactice, formalismul și exacerbarea rolului hârtiilor doveditoare, goana după documente probatoare în vederea obținerii gradației de merit („cruciadă absurdă în școala de azi născând grotești forme fără fond“), politizarea numirii directorilor și inspectorilor, mentalitățile „spiritului veacului“.
Prestigiul social al profesorului a scăzut dramatic în deceniile postdecembriste, fiind astăzi la cote foarte joase. O salarizare încă neîndestulătoare, contestarea autorității profesorului de către elevi inconformiști, emancipați și insolenți și de către părinți cu o greșită înțelegere a legităților educației, compromisurile morale pe care le fac adesea chiar cadrele didactice au dus la această situației inacceptabilă. O analiză cuprinzătoare relevă un alt aspect edificator: universitarii se plâng de mulți ani că studenții sunt/par din ce în ce mai slabi. Din facultățile cu finalitate pedagogică nu au cum să iasă profesori de înaltă calitate intelectuală care să sugrume în timp hidra mediocrității. Nici profesorii, nici elevii lor nu citesc îndeajuns; a scăzut vizibil propensiunea către studiul aprofundat, în favoarea unor practici la modă: frecventarea asiduă a internetului și procedura blamabilă „copy‑paste“, mai extinsă azi decât orice închipuire. Mediocritatea didactică își asociază invariabil automulțumirea, spiritul inerțial, rutina, comoditatea. Sunt semne ale delăsării, indiferenței și dezertării de la obligațiile firești ale educatorului.
Confrații de conclav informal judecă aspru condiția asumată de inspectorul școlar. Acesta ar trebui să aibă un prestigiu profesional înalt, recunoscut unanim de colegii din școli și licee, să aibă viziune și spirit creativ, să conceapă proiecte și programe pentru cadrele didactice debutante și stagiare, pentru care sprijinul științific și moral este esențial. În antiteză, inspectorii școlari sunt artizanii neobosiți ai hârtiilor, „grefierii“ obedienți ai unui sistem educațional excesiv birocratizat, proces kafkian complex și acaparant, din cauza căruia pulsul viu al școlii abia se mai simte. Prizonier al gesturilor și acțiunilor stereotipe, inspectorul își trăiește clipa, este victima sarcinilor curente, al conjuncturilor impuse, al mișcărilor dictate de alții, nemaiavând răgaz pentru reflecție și creație în aria lui de competență.
Fără a fi în consens, am admis că învățământul românesc nu‑i încă pe buza prăpastiei, în colaps, mort ori muribund, el încă funcționează, dă generații după generații, iar absolvenții de liceu au acces în facultăți, unde sunt așteptați cu sufletul la gură; unii au fost olimpici, mulți au învățat onorabil, dar au fost și destui din categoria leneșilor și perdanților de serviciu. Ca‑n orice sistem educațional, de altfel, indiferent de meridian. Trist este – susțin partenerii mei de dialog – că olimpicii români au plecat/pleacă peste hotare cu sutele, cu miile și că în majoritate zdrobitoare nu se mai întorc. „De ce nu le dă statul român 10.000 de lei pe lună ca să vină înapoi?“, întreabă impetuos un fost profesor de chimie. „Nu suportă bugetul!“. „Dar cum de suportă bugetul salarii și pensii speciale uriașe?“ Și aici dialogul se blochează.
Bineînțeles că învățământ de performanță exista pe vremea lui Spiru Haret, iar mai apoi doar în perioada interbelică, precum și în tinerețea preopinenților mei. Astăzi totul este lamentabil… Se înțelege că e vorba de o undă nostalgică în evocarea trecutului și o doză de subiectivism, în fond, mereu mereu previzibile la generația vârstnică. Infatigabilii mei analiști consideră că suntem din ce în ce mai puțin un popor și din ce în ce mai mult o populație. Satele se depopulează, paradoxal, odată cu… urbanizarea. Dacă în vremea ceaușistă mai exista o logică în proiectul (utopic) se sistematizare a satelor, astăzi așezările rurale mor lent prin exodul populației către Apus. Patru‑cinci milioane de români se află peste hotare. Ce face România pentru aceștia? Întrebare fără răspuns. Tragic este că această „hemoragie“ va continua.
Colegii mei deplâng desființarea școlilor profesionale și criza acută de meseriași. Între timp s‑a mai reparat câte ceva, dar se pare că nu chiar prin părțile esențiale. Legătura școlii cu viața? Destul de nebuloasă. Reforma curriculară – mult discutată și deopotrivă contestată – înaintează greu, cu poticneli multe și ca atare i se întrevede dificil un orizont final. Despre partidele politice – numai de bine! Bătrânii dascăli nu înțeleg de ce partidele noastre nu aduc în față cadele cu adevărat valoroase și promovează fel de fel de impostori, mai mult sau mai puțin dibaci. Nu avem conducători la înălțimea misiunii pe care și‑au asumat‑o! Cât contăm noi în Europa și în lume?
Un simplu exercițiu democratic – un dialog deschis între oameni liberi – a evidențiat realități sensibile și dureroase ale României contemporane. Sunt mult mai multe. Radiografia momentului ne spune un adevăr inatacabil: suntem încă în tranziție. Către ce? Iată o întrebare demnă de mileniul al treilea.
Teodor PRACSIU