Vor ucide tehnologiile formele clasice ale culturii? Iată o întrebare care se pune cu oarecare îngrijorare, direct sau indirect. Și ce rol va avea școala în destinul cărții, unul dintre cele mai vechi instrumente de stocare a culturii?
Voci numeroase spun că nu se mai citește. Cartea nu interesează nici măcar în format electronic. Există milioane/miliarde de oameni care nu au citit niciodată o carte din scoarță în scoarță. În vechile culturi această „cerință“ nici nu trebuia obligatoriu împlinită, căci pe de-o parte cartea era rară, iar pe de altă parte, modelul spiritual al personalității umane se împlinea prin lecturi (în familie!) ale cărților fundamentale ale marilor religii – Biblia, Coranul –, iar ceva mai încolo prin „cărțile populare“. Toate suplineau o nevoie imperativă a omului de a depăși „rațiunea practică“ a existenței sale.
Azi, aproape toate evenimentele par a se înscrie într-o revoluție tehnologică fără limite. Doar între 25 și 40 la sută dintre adulți, contemporani cu noi, mai citesc într-un an cel puțin o carte. E mult, e puțin?!… Dincolo de opinia umaniștilor, a căror „meserie“ implică lectura cărților în format tipărit sau electronic, cei care mai citesc azi fac eforturi pentru a-și găsi timpul necesar și a-și conserva o deprindere căpătată de cele mai multe ori în școală. Omul de azi e prins până peste cap de toate tentațiile noilor tehnologii și ale substitutelor consumeriste create de acestea. Post/postmodernitatea a găsit pentru toate, dar mai ales pentru carte, înlocuitori: internet, telefon, jocuri electronice, televiziuni-capcană, seriale de consum etc.
În urmă cu doar câțiva ani, într-o întâlnire la Colegiul Sf. Sava cu absolvenți dintr-o serie veche (trecuseră douăzeci de ani de la absolvire!), i-am întrebat care a fost ultima carte pe care o citiseră. A fost un moment de suspans și de amuzament, fiindcă întrebarea mea avea ceva nepotrivit în raport cu viața lor de acum. Era întrebarea unui profesor de literatură. Nu, nu mai citiseră, doar 10-15 mâini din o sută și ceva de foști elevi remarcabili făcuseră figură separată și spuseseră că da, ei mai citesc. De altfel, tot cu câteva excepții, nu avuseseră nici curiozitatea să citească un roman al fostului lor profesor, Trilogia de la Sf. Sava. E adevărat, cei de acolo făceau parte din clase de realiști, fuseseră adică oameni dedicați științei, zonei realiste a vieții, dar tot nu era o scuză, iar dezamăgirea mea nu fusese mai mică. În același timp însă, știam că niciunul nu ratase experiența unor lecturi ca elevi, ceea ce rămânea un fapt indubitabil, un câștig al vieții lor. Chiar dacă nu deveniseră neapărat niște „cititori“, experiența cititului fusese trăită. Era în fapt și rațiunea minimă de a fi a școlii. Știau că fără lectura textelor din programă nu puteau evita „sancțiuni“, predarea fiecărui autor fiind anticipată de un test de verificare a lecturii operei…
Se mai dau azi asemenea teste de lectură sau unii profesori consideră că o asemenea abordare stresează seriile de elevi? Iar unele texte oricum nu „plac“ elevilor!… Dar de când efortul intelectual, însușirea dimensiunilor unei culturi trebuie să fie condiționată în mod specific de „plăcere“? Atât de mult să conteze oare „plăcerea“, încât în locul Amintirilor lui Creangă să se citească un text postmodern, „sprințar“ cu aceeași temă, plăcut elevilor și receptat fără efort? Nu spun că Amintirile lui Creangă încântă noile generații, fără găsirea unor „soluții“ didactice anume, dar familiarizarea cu un univers tradițional și „universal“ în același timp al copilăriei nu poate deveni „un chin“.
De altminteri, orice „procedee didactice“ am găsi, însușirea culturii propriei țări presupune efort. Iar școala în afara ideii de efort nu poate fi totuși imaginată. Nici măcar azi! Restabiliți atunci, stimați profesori, vechea rigoare a lecției de literatură în cuprinsul căreia a reține un număr de versuri, o imagine a unui mare poet nu poate fi parte dintr-un trecut didactic demn de dat la o parte! Sub semnul acestei rigori pierdute multe valori se vor putea deschide și noilor serii de elevi! Iar destinul cărții va fi pus din nou într-o lumină cuvenită.
de Adrian Costache – profesor
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021
