Schimbătoare mai e lumea școlii! Practici și soluții la care visam ca salvatoare, când e să fie, le găsim bune de arătat cu degetul; și nu numai din acelea de-acum niște ani, ci nu mai vechi de ieri, ba unele de azi-dimineață până spre seară.
Școlarii și sfoara
Suntem indignați de șirurile elevilor duși cu sfoara pe stradă. Filmăm cu telefonul. Răspândim. Dezbatem. Cum anume, devine după facultăți, vorba lui Victor Bălosu (scrie-n carte Marin Preda despre el). Ce anume, vedem pe rețele și pe la televizor: doamna-nvățătoare-nainte ține de-un capăt al sforii și-n urma ei se țin copiii, înșirați la câțiva pași unul de altul. Fiindcă industriile avansează ca să ne-aducă mură-n gură toate facilitățile și noi să dăm bani pe ele, a ieșit pe piață și obiectul adecvat: un cordon dichisit, cu ochiuri din loc în loc, bune de apucat în chip de mânere.
Cu zeci de ani în urmă (cincizeci-șaizeci), făcea parte din banalitatea parcurilor bucureștene imaginea șirurilor de câțiva copii de vârstă preșcolară umblând de colo colo cu o mânuță pe-o sfoară, însoțiți de câte o doamnă cu care se-ngânau la cântat, la vorbit. Era „Nemțoaica”. Intrase așa în nomenclatorul profesional ad-hoc al vremurilor și al străzii, nu neapărat după origine, ci după disponibilitățile lingvistice. Le transmitea copiilor noțiuni elementare-elementare de limba germană. Era admirată pentru metodă, ordine și elevație, garanție că vor ieși copii bine crescuți. Era semn că părinții sunt oameni care țin la educație. Era formă de învățământ privat sui-generis, apreciat ca semn de perpetuare a unor obiceiuri de pe la noi dincolo de bulversările vremurilor. Nici vorbă nu era să fie dezavuată. Era chiar privită cu jind, fiindcă nu oricui îi dădea mâna (costa ceva) și pentru că politica de la noi ne mâna în direcție cu totul opusă.
Profesorii și curtea
Îi compătimim pe profesorii obligați să-și țină orele în curtea școlii până se montează în chip de clase containerele impuse de cerințele distanțării. În urmă cu câteva luni, lăudam ideea folosirii vreunui stadion drept sală de examen. În preajma începerii școlii, arătam ca bune practici folositoare și simpatice amenajările cu băncuțe improvizate pe buturugi, pe paleți în curți de școli, în parc, în câte-un foișor.
Părinții și poarta
Îi arătăm ca umiliți sau cine știe cum pe părinții strânși la poarta școlii ca să-și ia copiii acasă când ies de la ore. În vremea postdecembristă, având posibilitatea să aflăm cum e pe la alții la care socotim că școala-i școală, am admirat drept nivel al educației la care noi nu suntem în stare s-ajungem faptul că după fiecare copil, acolo trebuie să vină cineva desemnat din familie și cunoscut ca atare de administrația școlii. De vreo doi ani, au apărut și la porțile unor școli de la noi anunțuri că nu li se dă drumul copiilor dacă nu-i așteaptă cineva și admiram treaba asta până să fie impusă ca regulă.
Top of Form
