Aroganța profesorilor de pedagogie și a unor didacticieni nu mă (mai) încântă și nici nu mă irită, atâta vreme cât efectele activității lor generează specimene care împânzesc birouri decidente, dintre care foarte mulți își afișează vizibilitatea (needucată) în politică ori în demnități administrative, iar alții viețuiesc într‑o oribilă condiție la marginea moralei, deși au trecut prin școlile noastre. Asemenea indivizi au beneficiat de asistența noastră educațională (de la grădiniță până la doctorat), iar consecințele le suportăm: corupți, mincinoși, invidioși, obedienți, vicioși, amorali, fără virtute și scrupule. Această „lume“ am construit‑o noi, școlile curriculare, care copiază modele, concepte, filosofii educaționale după agremente europene, ele însele aflate într‑o derută instituțională. Decidenții – clasa politică – manifestă o supușenie fără cârtire față de strănuturile de la Bruxelles, cu o obediență exemplară, receptând recomandările nucleului european cu o slugărnicie jalnică. De altă parte, educația este un monopol al deciziilor, care – în numele democrației – sunt la fel de autoritare, centralizate și executorii, ca în orice fel de autocrație. Sunt nemulțumit pentru lipsa noastră de responsabilitate, dar și pentru pierderea prestigiului profesorului în fața societății formate de noi înșine. De dragul lui „a fi europeni“, acceptăm orice fel de directivă europeană, ignorându‑se tradițiile, interesele și cultura națională, dar mai ales pedagogii, ca responsabili teoretici de sensul educației naționale, n‑au nicio implicare în remodelarea discursului educațional contemporan.
Schimbările fragmentare (pe cicluri de învățare) și defazate (una în acest an, alta la anul), modificările de documente curriculare (azi aici, mâine dincolo – cum adică să schimbi Planul de învățământ gimnazial fără a ține cont de Planurile de învățământ preșcolar, primar, liceal și pedagogic universitar?) etc. induc o viziune falsă despre „reformă“ și despre „activitatea“ reformistă. Nu mai vrem să știm despre Conversație, Exercițiu, Demonstrație, Lectură, Activitate independentă, Joc, Povestire, Expunere etc., dar cădem pe spate la metodele Brainstorming, „Mozaicul“, „Cubul“, „Sinelg“, „Turul galeriei“, „Tehnica ciorchinelui“, „Cvintetul“, „Pălării gânditoare“, „RAI“, „Tehnica Lotus“, „Harta conceptuală“, „Copacul ideilor“, „Diagrama WENN“, „Metoda 6‑3‑5“, „Explozia stelară“. Cuvântul curriculum e cheia, competența e broasca, managementul e ușa, iar într‑o asemenea școală, profesorul e lider, elevul – pacient, iar rezultatele sunt produse (educaționale).
Mai mult, profesorii de pedagogie din centrele universitare depun o stăruință exem­plară în a explica „vechea“ nouă viziune, propusă prin Legea Educației Naționale din 2011, pornind de la cele opt competențe „funeriene“, continuând cu activitățile integrate și cu alte ifose de metodologie, curriculum, management, în numele a ceea ce ei numesc „modernitate“ și „europenism“ globalizator. Cum, mă întreb, nu avem pedagogi sau „teoreticieni ai educației“, care să găsească o logică pentru organizarea pozitivă și satisfăcătoare a procesului de învățământ? Unde sunt atâția „cercetători“ din sistemul superior de învățământ, ajunși profesori universitari ori conferențiari, în urma grilei de promovare prin articole ISI, ori cărți de autor? Unde sunt efectele acestora cifre, procente, număr de pagini, cuantificate meticulos într‑un punctaj care confirmă o „excepțională“ activitate de cercetare pedagogică? Ar trebui ca faptele cercetate în educație să se regăsească în activitatea școlară, în procesul de educație din grădinițe, școli, licee, unde, de pe‑acum, sunt profesori cu masterate, cu doctorate. Se operaționalizează un Plan de învățământ, gândit amatoristic în vreun birou ministerial, unde se mai dau legi de elaborare a manualelor, unde se emană regulamente – dispoziții, menite să schimbe schimbarea din sistemul de învățământ, numit adeseori „sistem de educație“. Cum adică „sistem de educație“ și „ministru al educației naționale“, când ceea ce ar trebui să înțelegem prin „educație“ e fundamental rupt de „învățământ“! Ignoram totuși faptul că există în școli un director educativ, care coordonează educația școlară, întâmplătoare și nesistematică, incoerentă și nesemnificativă.
Nici profesorii de pedagogie nu mai rezo­nează la vocația școlii naționale. Ceea ce însemna cândva „pedagogie“, astăzi fiecare capitol a devenit o disciplină de sine stătătoare: Fundamentele pedagogiei, Teoria și metodologia curriculumului, Teoria și metodologia instruirii, Teoria și metodologia evaluării, Istoria pedagogiei, Management de curriculum, fiecare predată de diferiți profesori, explicându‑se spiritul de funcționare a educației naționale, cf. Legii, concepută prin intermediul competențelor – și subcompetențelor – (care sunt definite așa cum sunt!?!). Limba națională a devenit instrument de comunicare, literatura română a fost sfârtecată de criterii amatoristice, istoria, geografia, științele au renunțat la formarea spiritului de demnitate națională, iar artele au rămas un surogat. Elevul de gimnaziu ori liceu (mă rog, după lege, învățământ preuniversitar inferior și superior) este înspăimântat de programul școlar, de un bacalaureat polițienesc, de lipsa oricărei perspective naționale de viitor. Dacă optează pentru o facultate dintr‑un centru universitar clasificat cu misiune educativă și nu de cercetare, va da peste profesori care îngână vreun curs ori vreun seminar, încropite cu informații preluate/ compilate, manifestând ample îngăduințe de evaluare. Nemulțumit, apucă drumul spre o altă facultate, ori spre „celebrele“ și onestele cursuri de master, care dau bine în CV, ca apoi să aspire la vreun doctorat (fără probleme, conducătorii fiind ei înșiși prea onest pregătiți pentru cercetare înaltă) și, în fine, să ajungă a‑și căuta vreun rost în străinătate. Nu există o voce puternică, cu autoritate, care să strige răspicat spre decidenții politici și acoliții lor din județe ori din ministere, stimulându‑le responsabilitate de „a tăia răul“ cu fermitate și a aduce pe o cale normală și naturală ceea ce acum numim propagandistic educație și învățare.
Am crezut că avem un contingent de pedagogi, adică indivizi care să genereze cunoaștere pentru o educație reală. Am crezut că cei peste 1.000 care „deservesc“ științele educației, cu școlile lor doctorale, cu cărțile lor – cursuri, cu articolele englezești din revistele cu factor de impact (care impact și asupra cui?) etc. sunt o putere didactică intelectuală în stare să ordoneze viața școlară. Acei pedagogi, în care am crezut cu „devotament  colegial“, s‑au dovedit a fi profesori de pedagogie, care își îndeplinesc un rol mai mult sau mai puțin onest (financiar, administrativ, profesional). Profesori cu aspirație, fără vocație! Mă uit în biblioteca mea, la rafturile cu cărți de pedagogie. Ele cuprind în bună parte aceleași titluri, aceleași idei, aceeași viziune, aceeași problematică. Și‑mi vine să spun asemenea califului care a distrus Biblioteca din Alexandria: „Dacă aceste cărți spun același lucru ca și Cartea noastră sfântă, atunci nu au rost, iar dacă spun altceva, iarăși își pierd rostul“.
Aștept un spirit tânăr, vehement, curajos, în stare să ordoneze viața rațională, teoretică și practică, din ceea ce astăzi numim EDUCAȚIE. Aștept o echipă dinamică de educatori, care să aibă curajul de a înfrunta mentalități ministeriabile, incompetențe politice în domeniul educației, impunându‑se ca adevărați vizionari și lideri de opinie pedagogică, iar pedagogia să devină o știință respectată între celelalte științe. Ar trebui să înceapă cu contestarea vehementă a ceea ce s‑a început la Bologna, argumentând că Procesul a fost un eșec, un experiment eșuat, care a sacrificat câteva generații. Se impune un strigăt puternic, care să ajungă la urechile decidenților, că deja e târziu pentru a corecta direcția în care merge educația națională și școala românească. Dar o modificare globală, nu feliată ori de cosmetizare, a sistemului de educație națională ar conduce la însănătoșirea vieții sociale, a civismului și a activității economice din țara noastră.
Anton ILICA